În ’89 eram în Botoşani, unde n-a fost nimeni omorît, nici nu ştiu dacă s-a tras măcar un singur foc de armă (dar am întîlnit de-a lungul timpului mulţi revoluţionari botoşăneni cu certificat, de obicei afacerişti şi politicieni).

Ce s-a întîmplat atunci mi-e destul de neclar, îmi amintesc că a fost foarte distractiv, mă simţeam ca Pistruiatul. Au fost cîteva zile superbe, mai ales că se lungise programul TV. Tot la TV am văzut ani la rînd feţe de eroi ai Revoluţiei şi am auzit istorii despre aceştia. Televizorul e însă un aparat de produs irealitate şi poveştile acelor eroi au avut întotdeauna pentru mine un aer de film.

Abia cînd am ajuns în Bucureşti şi am văzut prima dată mormintele din Cimitirul Eroilor, cu pozele şi scurtele biografii (foarte scurte, majoritatea dintre ele) pe crucile albe, am înţeles că fuseseră nişte oameni concreţi, "care ar fi putut să stea la masă cu noi", cum zice Nichita Stănescu într-un poem.

Citeşte mai departe...

CITEȘTE ȘI: "Ce se poate întâmpla cu câinele de vânătoare?"