Moartea domnului Nicolaescu mă emoţionează tot atât cât moartea comisarului Miclovan sau Moldovan, zâmbind relaxat cu borşul la gură "Un fleac, m-au ciuruit..." sau recepţionând ploaia de gloanţe ca pe un vibromasaj sub duş.
 
Despre calitatea domniei-sale de executant al programului de propagandă naţional-comunistă comandat de Ceauşescu am scris de nenumărate ori analizându-i filmele. N-am s-o fac şi acum, când nu mai este, deşi valul de encomiasme care crapă ecranele de azi dimineaţă ar merita măcar un canal de deversare.
 
Voi face doar, în calitate de cinefil, o mărturisire ruşinoasă: niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. Mă număr printre astfel de handicapaţi sufleteşte, nu mulţi, din fericire pentru vigoarea românilor ca naţie.

Domnul Nicolaescu a fost, cu siguranţă, cel mai bun manipulator al maselor de figuranţi neplătiţi în cinematografia română sub comunism. Altfel, opera sa este o uriaşă, sistematică şi tenace colecţie de clişee, conserve de cinema în sos de viu.
 
Nicio idee cinematografică originală nu tulbură acest măreţ edificiu - singurele impurităţi creative pot fi găsite printre dialogurile şi situaţiile imaginate de scenaristul său, Titus Popovici.

Umorul şi sensibilitatea domnului Nicolaescu sunt perfecte pentru a-l face să râdă sau să verse o lacrimă pe domnul Becali.
 
Şi dacă asupra evidenţei că domnul Nicolaescu este cel mai mare regizor român sunt unii care mai cârtesc, domnul Becali este cel mai bun român fără niciun fel de discuţie.
 
Ultimul film al domnului Nicolaescu văzut de subsemnatul a fost "Poker", după care am simţit nevoia să mă spăl cu spirt pe ochi.
 
Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat următoarele bijuterii cinematografice ale maestrului dacă trăia 100 de ani.
 
Pentru păcatul acestui gând sper că voi fi sancţionat de românii creştini adevăraţi, în vreme ce pe domnul Nicolaescu urmează să-l ierte Dumnezeu.


Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul