Există lucruri esenţiale care nu apar în cărţile de istorie şi pe care le găseşti mai degrabă în romane sau, şi mai bine, în presa unei epoci. Printre aceste lucruri se află cauzele ratărilor colective. Cum se explică, din interior, faptul că o naţiune nu reuşeşte să-şi protejeze unele interese despre care e conştientă că sunt vitale sau de ce o generaţie de învingători eşuează în a-şi impune propriul etos la vârful societăţii – acestea sunt două exemple de teme pe care, dacă le priveşti retroactiv, după câteva decenii, e aproape imposibil să le pricepi nuanţat.
Generaţia noastră a crescut oarecum de capul ei, printre blocuri, ruptă de universul profesional şi mai ales etic al părinţilor. Am compensat prin imaginaţie lipsa unor modele vii şi publice. Tot ce era oficial şi obligatoriu etichetam ca ridicol. Această categorie, ridicolul, şi corolarul ei, teama de ridicol, sunt definitorii pentru noi, cei născuţi la sfârşitul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70.
Pentru a respinge ridicolul omniprezent, pentru ca noi să fim altfel, ne-am refugiat mult prea timpuriu într-o lume nevăzută, cea a găştii, a grupului de prieteni unde se putea visa frumos şi pe îndelete, ascultând muzică nonconformistă şi citind romane despre care nu se vorbea la şcoală. Copilul care-şi creează devreme o realitate paralelă are mari şanse de a schimba lumea când ajunge om mare, însă e foarte probabil să nu devină tocmai un exemplu de comunicativitate sau de socializare.
Cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care generaţia noastră a eşuat la nivel comunitar. Nu ştiu cum vedeţi voi – în prezentul vostru care pentru mine, acum, e un viitor trecut – ceea ce s-a întâmplat în anii ăştia, dar trebuie să vă mărturisesc că generaţia noastră s-a arătat incapabilă de a furniza lideri politici şi de conştiinţă.
Obişnuiţi de mici să nu ieşim în faţă şi să ne amenajăm o alternativă fericită, pentru noi au contat mai ales universul propriu, mica lume de acasă, familia, firma pe care ne-am deschis-o, anturajul de la serviciu, şi abia în al doilea sau în al treilea rând implicarea social-politică, sesizarea cazurilor imorale sau intransigenţa în raport cu multiplele forme de corupţie.
În aceste zile avem confirmarea că toată clasa politică, toată suprastructura socială şi administrativă, tot sistemul instalat după 1989 este controlat de, hai să folosesc un termen blând, contra-modele. Ştiam cu toţii că e aşa: oamenii ăştia n-ar fi ajuns acolo fără ezitările noastre şi n-ar fi rămas acolo dacă n-am fi închis ochii.
Mi-aş dori ca voi să înţelegeţi: pe noi nu ne-a învăţat nimeni să spunem "Nu". În relaţia cu deţinătorii puterii, noi am învăţat să ne pliem: fie imitând, fie prinzându-ne singuri că aşa nu suntem ameninţaţi. Ne-am făcut datoria pe o rază prea mică, doar cât să ne acopere interesele individuale. Iar ţara, acea ţară din fanteziile compensatorii, am lăsat-o în voia Domnului.
Aşa se comite răul colectiv cu efecte pe termen nedefinit. Trecând cu vederea, acceptând mici nedreptăţi, hotărând să nu faci publică o ilegalitate concretă, particulară, pe care ai cunoscut-o îndeaproape. Nu spui despre un profesor că e incompetent, laşi să-ţi dispară nemulţumirea faţă de medicul care ţi-a cerut şpagă, înghiţi când şeful te pedepseşte doar ca să-ţi demonstreze că e mai tare, nu dezvălui licitaţia trucată la care participi, susţii un parvenit fără scrupule cu speranţa că te va lua sub aripă când va fi ministru sau parlamentar. Aşa se construieşte reţeaua bunelor intenţii.
În orice timp istoric apar voci care spun adevărul – şi noi le avem pe ale noastre -, dar o societate nu se vindecă doar recunoscând tacit că e bolnavă. Degeaba îi dai dreptate nebunului dacă tu, a doua zi, la nivelul tău, reproduci întocmai ceea ce el strigă că se petrece la cel mai înalt nivel. Degeaba speli cu săpun un organism infectat.
S-ar putea ca voi, citind, să mă contraziceţi. S-ar putea ca România în care trăiţi, dacă n-aţi emigrat, să fi devenit normală, iar istoricii să vă spună că asta ni se datorează, pe undeva, şi nouă. E posibil. Am descoperit, tot în aceşti 25 de ani, că ţara asta, mimetică şi complexată cum e ea, are un înger foarte generos, care, oricât ar fi de respins şi de întristat, se tot întoarce la ea şi o tot salvează când pare că e pierdută.
Îngerul ăsta lucrează mai ales prin noi, în ciuda laşităţilor noastre, dar şi prin alţii, străini, care ne dăruiesc deseori mai mult bine decât suntem în stare să ne dăm seama. Acum, de pildă, toată curăţenia asta de la vârf e realizată de ai noştri, dar n-ar fi căpătat amploare şi poate că n-ar fi atins nodurile sistemului dacă am fi fost lăsaţi singuri. Încă o lecţie pe care am învăţat-o: să avem încredere.
Din cauza neîncrederii ne-au plecat mii de medici în mai puţin de zece ani, din cauza neîncrederii nu ne aducem învăţământul în secolul XXI, din cauza neîncrederii nu se mai întorc ai noştri, măcar câteva mii, cei care ar putea radia optimism şi seninătate în tot corpul social. Din cauza neîncrederii nu ne aşezăm la aceeaşi masă, stânga cu dreapta, atei cu credincioşi, progresişti şi conservatori, să decidem împreună ce scopuri ar merita sacrificii naţionale.
Din cauza neîncrederii nu ne-am iertat între noi.
După 1989, trebuie să ştiţi şi asta, am fi avut două variante eficiente de a trage linie sub comunism: să ne împăcăm sau să ne pedepsim. Iertare sau tribunal. N-am ales-o nici pe una, nici pe cealaltă. (Ne-au trebuit mulţi ani ca să înţelegem şi acest lucru.) Sistemul s-a conservat ca un şarpe, lepădându-şi doar anumite piei. Şi nu doar noi, cei pe care revoluţia ne-a găsit tineri, suntem vinovaţi pentru acest compromis (vedeţi, încerc să găsesc şi scuze, nu doar defecte, generaţiei mele).
Noi ne imaginaserăm că totul se va petrece mult mai repede, că democraţia era latentă în minţile noastre şi că nu trebuia decât s-o activăm, ca pe un talent neexploatat. Noi ne iluzionaserăm că încurajarea opiniei diferite nu presupune riscuri, doar şi cu prietenii din gaşcă te mai cerţi din când în când. Noi ne minţiserăm că a fi proprietar, a avea bani şi pământ, e doar un apendice care te îmbunătăţeşte ca om – de ce te-ar modifica?
Şi n-a fost nici pe departe aşa. Nu înţelegeam democraţia, nu ne conveneau opiniile contrare şi bogăţia nu ne făcea mai buni, ci ne repartiza în alte găşti, risipindu-le pe cele din liceu sau din facultate. Maturizarea noastră în libertate n-a respectat ideile curate din cărţile care ne salvaseră adolescenţa secretă.
Generaţia noastră a tras după ea, neabătută, o Românie atomizată, ţinută laolaltă, poate paradoxal, de seriozitatea părinţilor şi de amintirea bunicilor.
De aceea, la acest bilanţ de 25 de ani, când ni se confirmă că tot sistemul care gestionează ţara e controlat de impostori, când habar n-avem ce personaje vom pune să umple acest vid general de putere, atât materială, dar mai ales simbolică, pentru că n-am pregătit nici o alternativă profesionistă (lăsându-ne iarăşi, iată dovada!, în voia îngerului nostru generos), de aceea vă scriu, aşa, în necunoscut, cu gândul că, dacă veţi da peste acest text, şi dacă, între timp, se va fi întâmplat ceva cu adevărat istoric, un eveniment care să vă răstoarne vieţile în bine sau în rău, să nu lăsaţi lucrurile, aşa, să meargă mai departe, cum le-am lăsat noi. Fie să ne judecaţi, fie să ne iertaţi. Dar mai bine, credeţi-mă, mult mai bine va fi să ne iertaţi.
Autor: Mihnea Maruta
