Maria a răspuns că vor decide ea și viața.
Și m-a rugat să scriu o prefață, dacă va fi s-o publice.
Am încercat să redau în prefaţă ce am simțit citind cartea.
Asta a ieșit.
"Dacă această carte va fi publicată, ea reprezintă cea mai sinceră mărturie a performanței sportive apărută vreodată la noi. Și mai mult decât atât.
Paginile Mariei Olaru sunt o depoziție despre prețul succesului care traversează zările luminoase ale sportului. Un inginer, un medic, un profesor sau un șofer crescuți în România ar putea spune aceeași poveste.
În orice domeniu care presupune efort și creativitate umană, performerii achită o notă de plată pe care, de cele mai multe ori, nu și-o povestesc nici măcar lor înșişi.
Când scriu aceste rânduri nu știu dacă Maria Olaru va tipări cartea. Mi-a trimis manuscrisul la jumătatea lui septembrie 2015, pe email.
Nu suntem apropiați. De fapt, făcându-ne amuzați recenzia trecutului, am realizat că nu vorbiserăm niciodată până atunci dincolo de cadrul oficial al unor declarații, când drumurile ni s-au intersectat la Jocurile Olimpice.
Nu știu, așadar, dacă o va publica. Și nu știu nici ce aș decide în locul ei.
E atât de multă experiență personală în carte, disecată până la fibra ultimă a confesiunilor!
***
Un copil povestește scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beție ale mamei.
Povestește și despre iubirea părinților, după care a tânjit și pe care, deseori, a simțit-o.
Un copil ajunge în sala de gimnastică și ridică ochii către norocosul șir de antrenori, admirând-o și bătând-o. O relație tandră și nepermisă.
Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Și cîte sinonime avem, tot atâtea generații avem de fete și băieți care au suportat o educație cu palma.
Un copil povestește, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la școală, în ateliere, la rude și în internate.
Un copil a trăit toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută și campioană olimpică.
Un copil și-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu și Mariana Bitang.
Antrenorii erau furioși că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete.
"Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.
Acolo, în sală, pe aparatul numit "sol", în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!
La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: "Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?".
Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele".
Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.
***
Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca și cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii…
Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipsește chiar și Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în țară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie și după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva și nu putea vorbi.
Departe, la Tianjin, copilul câștigase și titlul cu echipa, și titlul individual. Tot ce se putea câștiga.
Și vine ziua a treia. Concursul pe aparate.
Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. "Hai, Olaru, că maică-ta… iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe".
Un copil cade. Ea are aproape 18 ani și nu mai e copil. Ca și cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii!
"M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă.
M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.
Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?»".
E o descriere uluitor de precisă a mecanismului rușinii. A felului în care rușinea ne tăvălește și ne reduce la zero.
Pentru că rușinea nu e despre un gest sau despre eroare.
După o expresie a lui Brene Brown, rușinea nu ne spune "am greșit", ci "eu sunt greșit!".
Ei, hai, nu ziceți că n-ați trăit același sentiment, poate când ați luat o notă mică, poate când ați fost bătuți, poate când v-ați masturbat, habar n-am când, când ați făcut ceva și ați avut senzația că toată lumea din jur cunoaște motivul precis al rușinii prefăcute în vinovăție de nepurtat!
***
Nu știu dacă Maria Olaru va publica această carte.
E despre un copil care are puterea să vină și să-și apere antrenorii, scriind că Bellu și Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă și cartea aduce ceva chiar și în acest misterios episod de la Antipozi.
E despre un copil care și-a iubit părinții, antrenorii, supraveghetorii și pe toți cei de la care n-a pretins nimic.
Și pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.
Cartea e necesară și insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Își cunoaște valoarea, își amintește efortul.
E o carte despre toți copiii de sub comunism.
Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalți, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reușitele Mariei. Sau ale colegelor ei.
Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele și Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm și să le ducem la bun sfârșit.
Pentru că noi suntem copiii caftiți ai României.
Semnați-vă sub mine!"
Cătălin Tolontan
Maria Olaru, campioana mondială absolută la gimnastică, își lansează pe 4 iunie biografia. Niciodată vălul secretelor și prejudecăților din sportul românesc n-a fost sfâșiat cu atâta sinceritate într-o carte
