Pentru prima dată, există o fereastră reală pentru recuperarea Tezaurului României trimis la Moscova, spune Gabriel Zbârcea, fondator și managing partner al Țuca Zbârcea & Asociații, cel care analizează dosarul Tezaurului României din perspectivă juridică și propune o strategie concretă.
„Am auzit de multe ori, în acești ani, că tezaurul este o cauză pierdută și că e mai cuminte să nu ne facem iluzii, să nu deranjăm, mai ales acum în plin război. Poate că așa a fost până acum. Dar astăzi, pentru prima oară de când aurul a plecat din gara Iași, există o sumă concretă, blocată într-un loc concret, care va fi împărțită la o masă concretă, cu o dată care se apropie. Dacă România nu este la acea masă cu dosarul Tezaurului în mână, nu vom putea spune că Rusia ne-a refuzat. Vom fi lipsit noi”, spune într-un articol de opinie publicat în Ziarul Financiar Gabriel Zbârcea, partenerul botoșăneanului Florentin Țuca, de la Țuca Zbârcea & Asociații.
”De o sută de ani, tezaurul depus la Moscova este, în discursul public românesc, o rană istorică şi un subiect de comemorare. Rândurile de mai jos pornesc de la o premisă diferită: pentru prima dată într-un secol, recuperarea lui are o pârghie reală şi un termen. Pârghia sunt activele ruseşti imobilizate în Uniunea Europeană. Termenul este tratatul de pace care va încheia, mai devreme sau mai târziu, războiul din Ucraina. Dacă nu facem ceva până atunci, şansa se închide.
O creanţă certă, lichidă şi exigibilă
Tezaurul nu a fost nici donaţie, nici captură de război, ci un depozit interstatal cu obligaţie expresă de restituire. Protocolul încheiat la Iaşi la 14/27 decembrie 1916 prevede că, din ziua încredinţării către delegatul Guvernului Imperial Rus, tezaurul „se află sub garanţia Guvernului Imperial Rus, în ceea ce priveşte siguranţa transportului, siguranţa depozitării, ca şi a revenirii în România”. Conţinutul a fost inventariat piesă cu piesă la Moscova, protocolul din 16 februarie 1917 consemnând valoarea tezaurului BNR la 314.580.456,84 lei aur. Al doilea transport, din vara lui 1917, a dus sub aceleaşi garanţii arhivele statului, colecţiile de artă, odoarele mănăstireşti şi bijuteriile Coroanei.
Ce datorează Rusia astăzi? În primul rând 91,48 tone de aur fin, la cotaţia BNR din 26 octombrie 2026, cca. 56,5 miliarde lei, adică 11,8 miliarde USD sau 10,6 miliarde EUR, fără dobânzile pe un secol şi fără valoarea numismatică a monedelor istorice. Pentru comparaţie, întreaga rezervă de aur a României este de 103,6 tone; la Moscova zace echivalentul a 88% din ea. În al doilea rând, un patrimoniu cultural şi arhivistic care nu poate fi compensat decât prin restituire în natură. Restituirile parţiale din 1935, 1956 şi 2008, arhive, Cloşca cu puii de aur, tablouri de Grigorescu, câteva monede, nu au cuprins niciodată stocul de aur al Băncii Naţionale şi, departe de a infirma creanţa, o confirmă: cine restituie în tranşe recunoaşte că deţine. Mai mult, protocolul celei de-a patra sesiuni a Comisiei comune româno-ruse reţine că documentele prezentate de România sunt ”documente autentice, cu valoare de tratat internaţional, care atestă depunerea de către România în Rusia a bunurilor din Tezaurul său”. Existenţa obligaţiei este, aşadar, recunoscută oficial chiar de partea rusă.
Obiecţiile Moscovei nu rezistă
De-a lungul unui secol, partea rusă a invocat pe rând că tezaurul s-a pierdut în revoluţie (infirmat de restituirile ulterioare), că Rusia sovietică şi apoi Federaţia Rusă nu răspund pentru obligaţiile Rusiei ţariste, că tezaurul a fost „naţionalizat” în 1918 şi că păstrarea lui compensează daunele cauzate de România în al doilea război mondial. Niciuna nu rezistă. Federaţia Rusă s-a proclamat şi a fost acceptată ca stat continuator al URSS, preluând locul din Consiliul de Securitate, ambasadele, activele şi datoria externă sovietică; un stat nu poate invoca continuitatea pentru a culege beneficiile şi discontinuitatea pentru a scăpa de obligaţii. La aderarea la Consiliul Europei, prin Avizul APCE nr. 193 (1996), Rusia s-a angajat expres să soluţioneze restituirea bunurilor revendicate de statele membre, iar prin Declaraţia comună din 2003 a acceptat Comisia comună pentru problema tezaurului. Chiar Vladimir Putin, în eseul din 2021 care a pregătit ideologic războiul, revendică o continuitate milenară a „lumii ruse”; nu poate exista continuitate în plan identitar şi discontinuitate convenabilă în planul obligaţiilor patrimoniale. Un act unilateral de naţionalizare a bunurilor unui stat străin primite în depozit garantat este un fapt ilicit, nu un mod de dobândire a proprietăţii. Cât despre reparaţii, Tratatul de Pace de la Paris din 1947 le-a tranşat definitiv: art. 22 a fixat despăgubiri de 300 milioane USD către URSS, plătite integral, în natură, fără nicio menţiune despre vreo compensare cu tezaurul; iar clauza de renunţare din art. 30 priveşte doar pretenţiile născute din război după 1 septembrie 1939, creanţa tezaurului e cu două decenii mai veche.
Ce s-a schimbat
Până de curând, toate acestea erau argumente fără pârghie. Trei lucruri s-au schimbat. Întâi, rezoluţia Parlamentului European din 14 martie 2024, iniţiată de Eugen Tomac, a transformat un diferend bilateral într-o chestiune europeană, cerând explicit Rusiei restituirea integrală şi invitând Comisia şi SEAE să pună tezaurul pe agenda UE-Rusia. Reacţia lui Dmitri Medvedev a fost virulentă, dar, aspect foarte interesant, el însuşi a legat tezaurul de soarta activelor ruseşti sechestrate după agresiunea împotriva Ucrainei, plasând cele două dosare în aceeaşi ecuaţie…” Citește integral pe Ziarul Financiar…