"Doar nu vrei să trăieÅŸti cât MaÅŸtei?". AÅŸa glumesc oamenii din Osoi, cu bătrânii din sat care trec de 80 de ani. E o vorbă veche, de când lumea, de pe vremea când MaÅŸtei însuÅŸi avea vreo sută de ani! De atunci, ar mai fi trăit, se zice, încă jumătate de veac, până în `52. Aflat în atenÅ£ia unor somităţi ÅŸtiinÅ£ifice, precum Ana Aslan ÅŸi I. C. Parhon, cazul bătrânului Maftei Pop din Osoi a fost ignorat pe nedrept, vreme de câteva decenii. Documente găsite recent în arhive arată că românul din satul Osoi ar fi trăit nu mai puÅ£in de 148 de ani! O poveste unică, în spatele căreia se află omenia rară a unui sat din judeÅ£ul Cluj.

Iisus, cel de fiecare zi

În dimineaÅ£a aceea de martie 1952, când Iuliana lui Beldean s-a pornit pe uliţă, din poartă în poartă, să le spună oamenilor că s-a prăpădit MaÅŸtei, satul întreg s-a înnegurat. Murise omul pe care moartea părea să-l fi uitat pentru totdeauna acolo, printre ei. Murise MaÅŸtei cel singuratic, cel mai bătrân om din Osoi ÅŸi poate din lume! Nori negri, ca baticurile văduvelor, s-au abătut dinspre Cluj, grăbiÅ£i la priveghi de clopotele biseri­cuÅ£ei de lemn . "S-o prăpădit bietu` ce MaÅŸtei!". "S-o pră­pă­dit bietu` ce MaÅŸtei...". Îngânată de zarva co­­piilor, vestea i-a scos pe toÅ£i oamenii din că­tun la porÅ£ile caselor. Nici n-a ajuns bine din­tr-un capăt în celălalt al satului, că s-a pus pe o ploaie grea, apăsă­toare, ca-n zilele în care, gă­sindu-l pe MaÅŸtei întins pe un pat de fân în ÅŸura lor, oamenii din sat dădeau fuga în ÅŸpaiÅ£, să-i adu­că ceva de mâncare. "Iar avem mu­sa­firi! Hai să punem un păhărel de Å£uică ÅŸi un dărab de mân­care pentru bietul om!".

De când era lumea lume, generaÅ£ie după ge­neraÅ£ie, oamenii din Osoi au avut grijă de MaÅŸ­tei ca de propriii lor bunici. "Omul nimărui", veneticul ajuns în sat pe când niciunul dintre cei în viaţă nu se născuse măcar, bătrânul MaÅŸ­tei, omul de care moartea uitase, devenise unul de-ai lor. Nu era familie care să nu-l fi găzduit, o noapte măcar, pe prispa casei, nu era familie care să nu-ÅŸi fi rupt, cu toată foametea anilor de sărăcie ÅŸi de război, un dărab de mămăligă ÅŸi o ceapă, ca să le îm­partă cu MaÅŸtei. Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu, bătrânul MaÅŸ­tei fusese, mereu ÅŸi mereu, repetat ca-ntr-o mă­tanie, Iisus-ul în chip de sărac care le călca pra­gul pentru un loc unde să pună capul în nopÅ£ile ploioase, flămândul care are nevoie de o pres­cură cât de mică de mâncare, însetatul căruia creÅŸtineÅŸte se face să-i ieÅŸi în întâmpinare cu o ulcică de apă, beteagul pe care scrie la Scripturi să-l speli ÅŸi să-l oblojeÅŸti.

O viaţă de pustnic
 
MaÅŸtei nu cunoscuse nici banul, nici con­fortul. Åži nici nu punea seamă pe lucrurile as­tea. A trăit toată viaÅ£a ca un pustnic, mulÅ£u­min­du-se cu puÅ£inul ce le prisosea celorlalÅ£i, atent, mereu, să nu fie corvoadă pentru nimeni. A refuzat tot timpul să doarmă în vreo cămeruţă, într-un pat, "ca oamenii". Vara se culca pe unde apuca, sub cerul liber, când bătea o ploicică, se ascundea pe sub un pom, într-un pridvor sau într-o ÅŸură, iar iernile îÅŸi găsea loc în vreun fânaÅ£ mai ferit sau în poieÅ£i, lângă animalele ţăranilor din sat. "Se învelea cu o bundă, de era frig, iar ca să-ÅŸi pună sub cap nu cerea altceva decât o bucată de lemn!", ÅŸi-l aminteÅŸte badea Simion GăvruÅŸ, privind spre poiata din curtea sa, în care bătrânul a dormit de atâtea ori... OÅ£elit de traiul greu, MaÅŸtei avea o forţă ieÅŸită din comun. "Era un om zdravăn, cum n-ai mai pomenit. AÅŸa, cât io cu Delu, încă mai bine, apoi înalt ÅŸi gros", îmi explică badea GăvruÅŸ, arătând spre Ale­xandru Duma, un vecin bine legat, în puterea vârstei. Bătrânii de azi ÅŸi-l amintesc ÅŸi acum pe MaÅŸtei cărând, la peste 100 de ani, corni grei de lemn dintr-o pădure aflată peste câteva dealuri de sat, la peste 4 kilometri distanţă!

Îi plăcea mult să meargă la pădure lui MaÅŸtei! Acolo era "în legea lui", hălăduind ziua întreagă printre arbori ÅŸi tufe, apoi pe pajiÅŸti ÅŸi prin livezi, prin poieniÅ£e, singur cu gândurile sale, scrutând orizontul cu ochii aceia întunecaÅ£i, al căror mister nimeni nu a reuÅŸit să-l desluÅŸească... Când se apropia toamna, MaÅŸtei nu se dădea pe-o lume! Se afunda din nou în pădure, în cău­tarea lemnelor de foc. Făcea grămezi mari, "ca bodiul de fân", pe care le lua la spinare ÅŸi le aducea, cu pasul său mare, repezit, familiilor din sat. Stătea numai cât să-ÅŸi tragă sufletul ÅŸi să-ÅŸi ia "premânda", mâncarea cu care îl aÅŸteptau sătenii, apoi o lua din nou din loc, sin­gur, doar el cu gândurile sale. Până în ultimii ani ai vie­Å£ii, când vârsta i-a mai înmuiat puterea, muncise pentru fiecare îmbucătură de pâine pe care i-au dat-o oamenii ÅŸi pentru fiecare petec de fân pe care s-a întins prin bătă­turile Osoiului. Indiferent la ce muncă se înhăma, răsplata pe care o cerea era aceeaÅŸi: un dărab de mă­mă­ligă ÅŸi ce-o mai fi pe lângă ea.

Era un om liber. Un singuratic care îÅŸi luase lumea în cap la 40 ÅŸi ceva de ani, când a plecat din Valea Loz­nei. Din sat în sat, a ajuns până în Osoi. Un colÅ£ de rai as­cuns între dealuri pline de livezi, despărÅ£ite de firi­cele de apă, în care oile se bălăcesc cât e ziua de lun­gă. Aici, la Osoi, a dat peste oameni primitori, care nu l-au luat în râs pentru că nu era însurat ÅŸi nici nu l-au bat­jocorit că nu-ÅŸi ridicase barem o căsuţă până la vâr­sta sa. Nimeni nu l-a judecat ÅŸi nimeni nu a stat să-l des­coasă ce anume l-a mânat să se ascundă de lume, într-un capăt de Å£ară precum Osoiul. "Cine ÅŸtie ce-o fi pătimit bietu` de MaÅŸtei ÅŸi ce păcate grele duce în su­flet?". Lumea a înÅ£eles că MaÅŸtei ducea cu el vreun mare blestem sau vreun necaz greu ÅŸi l-a lăsat cu ale lui. AÅŸa a trăit omul, în bună pace, în Osoi, peste 100 de ani...

De-un leat cu brazii

De la o vreme, imediat după Al Doilea Război Mon­dial, se dusese vestea că MaÅŸtei ar fi cel mai bătrân om din Å£ară sau chiar din lume. Dar ţăranii din Osoi nu puseseră prea mult seamă pe asta, aveau ei alte griji. Pen­tru ei, MaÅŸtei avea, cum avusese ÅŸi pentru părinÅ£ii lor, "ca la 100 de ani". Nimeni nu-l cunoscuse altfel decât bătrân! Odată, însă, într-un an, îÅŸi amintesc cei mai în vârstă dintre locuitori, s-a făcut un fel de festi­vitate în curtea ÅŸcolii din comună, la Ciu­băncuÅ£a, iar învăţătorul ÅŸi alÅ£i oameni de vază din sat l-au adus pe MaÅŸtei în faÅ£a copiilor ÅŸi le-au zis că om mai bătrân ca el nu s-o mai po­menit cât îi lumea de largă. Atunci, co­piii i-au cântat bătrânului MaÅŸtei "MulÅ£i ani trăias­că!", i-au cântat cu glas tare, cum îi rugase învăţă­torul cu o zi înainte de serbare. Arăta bătrân de tot MaÅŸtei din Osoi, cu riduri arse de soare ÅŸi înăsprite de vânt, dar părul tot nu-i era cu totul alb, iar de miÅŸcat, se miÅŸca precum un holtei. Nu mai auzea aproape deloc, dar avea o privire de foc, atentă după orice miÅŸcare, îndără­tul ochi­lor aceia negri ÅŸi misterioÅŸi, mi-l descrie badea Simion. N-a mai trecut mult, iar doctori mari de la oraÅŸ au început să vină să-l cerceteze pe bătrân. Asta le-a dat de bănuit ţăranilor că, într-adevăr, era ceva ieÅŸit din comun cu MaÅŸtei al lor. Nu mai departe de 3 zile înainte să moară, domnii de la oraÅŸ veniseră din nou. Au zis că vor să-l tragă în chip, iar femeile din sat l-au spălat ÅŸi l-au aranjat, i-au pus cămaşă nealcoşă, de costum popular, să nu se facă Osoiul de mân­dra minune, când or veni să-l pozeze pe MaÅŸtei. Au ales ÅŸi un loc frumos pentru poză, în spatele unei case din josul comunei, între niÅŸte brazi falnici, de-un leat cu moÅŸul. "MaÅŸtei era bine, că doar mama l-o dus la pozat. Nu avea niciun bai, se miraseră ÅŸi domnii ceia cum se poate ca un om de etatea sa să arate aÅŸa bine... Åži, numa` bine, după 3 zile, MaÅŸtei nu mai era!", îÅŸi aminteÅŸte Maria Szabo. Moartea îl uitase printre coclaurile înverzite ale Osoiului, în cel mai îndepărtat cotlon din Raionul Dej de odini­oară, dar, de cum a devenit "cineva" bietu` MaÅŸ­tei, de cum a fost căutat de domnii cei mari de la BucureÅŸti, uite că ÅŸi-a amintit ÅŸi moartea de el... La asta se gândeau bătrânii satului, în di­mineaÅ£a ploioasă de 16 martie 1952. Între timp, câÅ£iva ţărani mai vrednici se apucaseră deja să pună mână de la mână ca să-i facă lui MaÅŸtei o îngropăciune creÅŸtinească ÅŸi o slujbă de pomenire, aÅŸa cum se cădea pentru unul de-ai lor.
 
1952 minus 1804

De cum a aflat satul despre moartea lui MaÅŸtei, Iu­liana Beldean s-a pus pe drumuri, să rezolve cu ac­tele de "comândare" pentru Pop Maftei, cum apărea în scrip­te MaÅŸtei din Osoi. S-a dus la CiubăncuÅ£a, în co­mună, la Sfatul Popular, în vreme ce câÅ£iva din sat au fugit tocmai la Valea Loznei, în Raionul Jibou, acolo unde se născuse MaÅŸtei. Mare lucru n-au aflat. Pe vre­mea aceea, actele nu rămâneau prin arhive mai mult de 100 de ani, aÅŸa că nici urmă a certificatului de naÅŸ­tere al lui Maftei Pop, care se născuse, pare-se, hăpt, pe la 1800 ÅŸi nu mai dăduse prin satul natal poate ÅŸi de 100 de ani... Ce au aflat osoienii în Lozna confirma, însă, interesul cercetătorilor de la BucureÅŸti, care îl tot căuta­seră pe MaÅŸtei în zilele din urmă: MaÅŸteiul lor se trăgea dintr-o familie de "nemuritori"; mama sa ar fi trăit că­tre 110 ani, iar sora lui, ÅŸi ea, peste 100! Ţăranii au pus cap la cap tot ce-au putut afla ÅŸi s-au întors la Sfatul Popu­lar din CiubăncuÅ£a. Au stat cu toÅ£ii ÅŸi s-au gândit ce le spunea, pe vremuri, MaÅŸtei, când îl iscodeau cam pe când s-a născut. Medicul de la "Dis­penzar", care îl con­sultase la un moment dat, a găsit o fişă pe care no­tase că pacientul Maftei Pop se născuse la 1804! Asta îi zisese MaÅŸtei, pe când era în deplină­tatea sănătăţii sale mintale, aÅŸa scrisese ÅŸi el acolo. AÅŸa ÅŸtia ÅŸi sătean­ca Iuliana Beldean.

N-au mai stat la parlamentări: secretarul comunei ÅŸi-a înmuiat peniÅ£a în călimara cu cerneală neagră ÅŸi, cu acribie funcÅ£ionărească, s-a pus să completeze Actul de Moarte nr. 8/1952. NUMELE: POP, PRENUMELE: MAFTEI, DATA MORÅ¢II: Anul 1952, Luna Martie, Ziua 15, Ora 20. A AVUT MIJLOACE DE EXIS­TEN­Å¢Ä‚: A fost întreÅ£inut de alte persoane. PROFE­SIA: muncitor ziler. A lăsat necompletate numele părinÅ£ilor lui MaÅŸtei, anul, luna ÅŸi ziua naÅŸterii sale. A trecut-o pe Iuliana Beldean drept martor, apoi, la sec­Å£iunea "De­cla­raÅ£ie specială", a notat că "fiind înain­tat în vârstă, nu i se pot identifica toate datele. S-au com­pletat după declaraÅ£iile martorului când era în via­Å£Äƒ". La final, a mai înmuiat o dată peniÅ£a în călimară ÅŸi, de faţă cu toată lumea din biroul Sfa­tului, a trecut la case­tele care îi dăduseră cele mai mari bătăi de cap. UNDE A MURIT: acasă. "Acasă" - toÅ£i au fost de acord că aÅŸa se cuvine să scrie în cer­tificat, pentru că MaÅŸtei era peste tot "acasă" în Osoi. Apoi, pe un colÅ£ de ziar "de la Cen­tru", se­cre­tarul a mai făcut o dată cal­culul: 1952 minus 1804. VÂR­STA: 148 de ani. A scris egal, fără îngroşări ÅŸi fără evidenÅ£ieri, ca ÅŸi cum fap­tul că MaÅŸtei din Osoi trăise 148 de ani era cel mai normal lucru din lu­mea asta. A suflat peste foaie, să se usuce bine cer­neala, apoi a pus catastiful în dulapul greu de fier, a tras lacătul peste ÅŸi ÅŸi-a luat rămas bun de la ţăra­nii din Osoi, zicând ÅŸi el un "Dumnezo bunul să-l ierte pe bietu` ce MaÅŸtei!".

Omul ÅŸi istoria

148 de ani! Destinul a făcut ca un om obiÅŸnuit, fără ÅŸcoală, născut la Valea Loznei, care ÅŸi-a făcut vea­cul, la propriu ÅŸi la fi­gurat, în cătunul Osoi din Regiunea Cluj, să fie con­temporan cu întreaga istorie modernă a României. La 1804, când s-a născut MaÅŸtei, ecourile ÅŸi emoÅ£ia marti­rajului lui Horea, CloÅŸca ÅŸi CriÅŸan erau încă vii în Ar­deal: se petrecuseră cu doar 20 de ani înainte! În 1848, febra revoluÅ£ionară a lui Avram Iancu l-a prins pe MaÅŸ­tei în Osoi deja, după mărturiile sătenilor. Era bărbat în putere, cu 20 de ani mai în vârstă decât Avram Iancu, ÅŸi trăia lucrând pe la casele oamenilor, în schimbul câte unui blid de mâncare. Primul Război Mondial ÅŸi, imediat după aceea, Uni­rea de la 1918 l-au găsit pe moÅŸ MaÅŸ­tei trecut bine de 100 de ani. Dar anii au curs pentru el cum trec, parcă, zi­le­le pentru alÅ£ii, ÅŸi aÅŸa a trăit ÅŸi vre­mea celui de-al Doilea Război Mon­dial, ÅŸi venirea comunismului... MaÅŸ­tei n-o fi pus prea mult seama pe is­torie. Istoria, însă, s-a încăpăţânat să nu uite de bătrân. La mai bine de 60 de ani de la moartea sa, o lucrare des­pre "Biologia vârstelor", semnată de ilustrul profesor academician I. C. Par­hon, apărută la scurt timp după decesul lui Maftei Pop, a ieÅŸit la ivea­lă, după ce fusese pe nedrept ignorată atâta amar de vreme.

"Nu mi-a venit să cred când, la începutul acestui an, am fost sunat ÅŸi rugat să verific dacă e adevărat că prin `52-`53 ar fi mu­rit în Osoi un om des­pre care sa­vantul I. C. Parhon scrisese că ar fi trăit 140 de ani", îÅŸi aminteÅŸte Lazăr MureÅŸan, se­cre­tarul primăriei Ciu­­băncuÅ£a, din care face parte cătunul Osoi. A mers într-o fugă la Arhivă ÅŸi, când colo - ce să vezi? - sur­pri­za avea să fie ÅŸi mai mare: 148 de ani! Asta scria, negru pe alb, pe certificatul de deces al lui Maftei Pop. A cerut veri­fica­rea la Arhivele de la Cluj, acolo unde se păstrează o copie a ac­telor de la Ciubăn­cuÅ£a, ÅŸi nu era nici o gre­ÅŸeală. MaÅŸtei, bătrânul despre care aveau să-ÅŸi amin­­tească toÅ£i osoienii mai în vârstă când au fost în­trebaÅ£i, fusese înregistrat ca trăind 148 de ani. Un caz uimitor de longevitate, care făcuse ceva vâlvă înainte de moar­tea lui Maftei Pop, de vreme ce atrăsese atenÅ£ia unor so­mităţi precum Ana Aslan ÅŸi I. C. Parhon, a fost igno­rat în România vreme de mai bine de jumă­tate de se­col. Asta cu atât mai mult cu cât cercetări mai riguroase realizate la mo­mentul respectiv, ar fi pu­tut cer­tifica fără putinţă de contestare că Maftei Pop a fost cel mai longeviv om care a trăit vreodată pe faÅ£a Pă­mân­tului. Există discuÅ£ii legate de un chi­nez care ar fi trăit peste 250 de ani, însă recordul "omologat" al lon­ge­vităţii îl deÅ£ine, cu 122 de ani, franÅ£uzoaica Jeanne Cal­ment (1875-1997). După toate probabilită­Å£ile, Maf­tei Pop a trăit cu mult mai mult de 122 de ani...

Oricum, însemnările sa­vantului I. C. Parhon vin să întărească povestea extraordinară a "nemuri­to­rului" din Osoi. În ca­pitolul IV al cărÅ£ii sale "Bio­logia vârstelor. Cer­cetări clinice ÅŸi experi­men­tale", Parhon se arată im­presionat de observa­Å£iile făcute de specialiÅŸti pe vre­mea când trăia Maf­tei Pop. "Ca putere era tânăr ÅŸi era privit ca un fe­nomen. Avea o forţă mus­culară puÅ£in obiÅŸ­nui­tă. A lucrat la maÅŸina de treierat, maÅŸină primi­tivă, pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puÅŸi la jug. Ducea din pădure trei grinzi, în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani. La 120 de ani, încă putea purta câte un lemn de 10-12 metri, de la 2-3 kilometri. Im­pre­sionează relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, drepÅ£ii abdominali, cu fibrele apa­rente. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroÅŸată, ten­siunea arte­rială 160 cu 80", scrie, uimit, I. C. Parhon.

Secretele longevităţii: ţuica şi mălaiul
 
"Adevărul e că pe vremuri, aici, la noi, în Osoi, s-a trăit sănătos. Numai câtă pădure ÅŸi câtă livadă avem noi aici, că vara, nici nu se mai văd casele de pruni!", povesteÅŸte entuziasmat Alexandru Duma, un tânăr fer­mier îndrăgostit de satul copilăriei sale. "Bunicul îmi povestea că dimineaÅ£a, când dormea la noi în ÅŸură, îi ducea lui MaÅŸtei de mâncare o bucată de mălai, că aÅŸa era pe atunci, ÅŸi un pahar de Å£uică, să-l Å£ină până găta buna prânzul. În rest, oamenii mâncau pe atunci foarte simplu: un silvoiz făcut din prune fără zahăr ÅŸi poame uscate, grăunÅ£e fierte ÅŸi lapte. MaÅŸtei avea o ulcică de lut, cam la un litru ÅŸi jumătate, umbla cu ea legată la brâu. Cum trecea prin sat, oamenii îl opreau ÅŸi îi mai turnau niÅŸte lapte acru. Mâncarea simplă ÅŸi sănătoasă l-a Å£inut atâta vreme în viaţă pe moÅŸ MaÅŸ­tei", crede Alexandru Duma. "Åži păhărelul acela de Å£uică bună, de la bunicul, Dumnezo să-l ierte".

Suntem pe un deluÅŸor, în grădina cu pruni "a lui OnuÅ£". Aici l-au îngropat oamenii pe MaÅŸtei, lângă mormântul căuaciului din sat. "AÅŸa era obiceiul pe vremuri, să îngropi morÅ£ii în curtea casei, ÅŸi atunci, una dintre familiile la care MaÅŸtei a stat mai mult în ultimii ani de viaţă ÅŸi cu care s-a avut mai bine, a Å£inut să îl îngroape în grădina casei, ca pe unul de-ai lor", îmi povesteÅŸte Ducu Duma. MaÅŸtei a murit chiar în curtea casei în care trăia Maria Szabo. Lelea Maria era o copiliţă de ÅŸcoală pe atunci, dar îÅŸi amin­teÅŸte la per­fecÅ£ie pregătelile fami­liei. "Tot satul a venit la în­mor­mântare, cu mic, cu mare, unul nu a lipsit", spune le­lea Maria, în vreme ce îmi arată mo­viliÅ£a de pământ sub care l-au îngropat pe MaÅŸtei. I-au pus o cruce de lemn, cum se punea pe vremea aceea, pe care au înlocuit-o cu una de fier, mai puter­nică decât timpul. "Să ÅŸtiÅ£i că oamenii nu l-au uitat nici acum pe MaÅŸtei. Plă­tesc an de an pentru ca el să fie pomenit duminica în biserică, atunci când se po­menesc cei plecaÅ£i la Domnul. Cum îi ÅŸi viaÅ£a asta! Cine s-o gândit că a mai veni careva, vreodată, să întrebe de bietu` ce MaÅŸtei? Să-l hodinească Dumnezo, că a dus o viaţă grea, ba pe la noi, ba pe la alÅ£ii, în chin ÅŸi în sărăcie", se închină le­lea Maria, în faÅ£a mormântului lui MaÅŸ­tei, pe care primăvara îl împodo­beÅŸte cu iarbă verde ÅŸi crudă.

SURSA FORMULA AS

CITEȘTE ȘI: "Electro-Alfa International anunță închiderea anticipată a Ofertei Publice Iniția..."