Superioritatea economică și militară a SUA și a forțelor nord-atlantice poate fi salutată ca veste bună de noi toți, cei care ne-am obișnuit să desemnăm Occidentul ca bastion al democrației, civilizației și progresului. Oare nu e bine că avantajele sunt de partea statelor democratice, a forțelor lumii dezvoltate?
Ba da, desigur. În principiu, este mai bine ca puterea să fie de partea "bună" a frontului, și nu de partea "rea" (state înapoiate, nedemocratice etc.). Însă, aici există un clenci. Realismul politic, așa cum spuneam, nu analizează scena internațională în termeni de "bine" și "rău" – termeni vagi, relativi și interpretabili. El analizează eventualitățile și riscurile din perspectiva conflictelor de interese și a capacităților de a impune (politic dar și militar) satisfacerea intereselor proprii. Conform interpretărilor sale, statele cele mai puternice (economic, militar) sunt și cele mai susceptibile să declanșeze conflicte majore, deoarece ele au cele mai bune șanse de a câștiga în confruntările respective și de a-și asigura astfel apărarea intereselor. Așa se explică expansiunea militară a SUA și a NATO în ultimii cincisprezece ani, o expansiune recunoscută atât de unii politicieni americani, de comentatori, cât și de populația din statele dezvoltate.
După cum se vede, realismul politic nu evaluează moral sau juridic (din perspectiva dreptului internațional) agresivitatea unui stat. Concluzia realismului politic că supremația SUA (mai mare decât a altor mari puteri din trecut) creează condițiile unui mare conflict nu pleacă de la premisa că "americanii sunt răi" sau "agresivi", că au conducători belicoși sau iresponsabili etc. Punctul de pornire este o evaluare strict tehnică a intereselor existente (de menținere a dominației și controlului SUA asupra scenei internaționale), și a superiorității militare deținute de SUA și NATO asupra posibililor rivali. Tocmai de aceea, analiza realismului politic este solidă teoretic (și nu ideologică sau moralizatoare) iar concluziile ei sunt cu atât mai alarmante: nu defectele liderilor americani, ci un calcul rațional inspirat de dorința de a profita de propria superioritate poate împinge SUA spre acțiuni militare decisive. Nu este deci de așteptat ca alți politicieni americani (viitorul Președinte, de ex.) să manifeste mult pacifism și reținere față de folosirea armelor. Iar cei care și-au pus speranțele, în acest sens, în Obama, s-au convins probabil deja că au greșit. În ansamblu, republicanii sunt desigur mai favorabili recursului la forță decât democrații, dar și printre democrați există un puternic curent de opinie "hawkish" (belicos).
Dar oare populația americană nu va avea nimic de spus? Votul democratic nu va cântări deloc? Nu este oare de așteptat ca populația unui stat puternic să se opună declanșării războiului, război ale cărui costuri (chiar dacă mai mici decât ale altor state) le va plăti ea însăși? Din nenorocire, statele moderne sunt democratice doar într-un sens tehnic (organizează periodic alegeri, înregistrează alternativa la putere a partidelor politice etc.) , nu într-un sens substanțial. În esență, forța grupurilor de interese (economico-politice) dominante, ce controlează puterea de stat, este mult mai eficace decât opinia publică, iar minoritățile influente ("elitele" economice, politice și militare) decid suveran deseori împotriva opiniei majoritare – sau modifică atitudinile majorității în sensul dorit (prin campanii de convingere publică manipulativă). Forța acestor grupuri, forța oligarhiei sau, cum spunea președintele Dwight Eisenhower, forța complexului militar-industrial prevalează, iar opinia publică, în loc de a fi ascultată și respectată, va fi manipulată și înregimentată.
În același timp, opinia publică poate să nu aprecieze costurile ca fiind prea mari, mai ales dacă războiul anticipat se va desfășura departe de granițele țării respective. Spre exemplu, dacă un conflict de amploare se declanșează în Europa – între SUA, cu sprijinul NATO, și Rusia - costurile vor fi imense pentru europeni, mai ales pentru cei situați aproape de granițele Rusiei sau Chinei (unde se acumulează tensiunile militare) dar nu la fel de mari și alarmante pentru americani, canadieni sau australieni care vor fi foarte departe de teritoriul principal de conflict. Chiar și englezii se pot simți relativ confortabil, dacă principalele operațiuni militare s-ar desfășura în Ucraina, ori (atunci când războiul se amplifică) în Ucraina, Rusia, Polonia, România etc. Iată de ce americanii, englezii, canadienii vor fi mult mai lesne convinși că un război e necesar, decât ar fi europenii și mai ales est-europenii.
Printre oamenii neavizați, domină convingerea că poziția geografică nu mai contează astăzi, în condițiile existenței rachetelor intercontinentale, a submarinelor cu rază lungă de acțiune și a bombardierelor strategice care pot lovi practic orice țintă de pe glob. Această convingere este profund greșită, deoarece nu ține seama de precauțiile pe care le vor lua marile puteri aflate în conflict. Este extrem de probabil că, cel puțin în fazele non-finale ale conflictului, acestea vor evita să se lovească direct una pe alta și să provoace represaliile nucleare ale părții opuse. Pe cât va fi posibil, marile puteri vor evita declanșarea războiului atomic total, lovirea reciprocă, decisivă, deoarece o atare strategie ar provoca pierderi incalculabile. Ele vor prefera, cu siguranță, să se confrunte pe teritoriile altor state (așa cum au făcut-o și în trecut) - numai în situații ultime (disperate) vor recurge la lovituri reciproce directe susceptibile să declanșeze represalii pe măsură. Până acolo însă, confruntarea va fi (pe cât posibil) localizată, iar pierderile vor afecta în primul rând anumite regiuni sau zone sensibile în care aceasta va avea loc.
Faptul că marile puteri vor amâna cât se poate de mult o confruntare nucleară reciprocă, directă, totală, pe teritoriul propriu, preferând să se lovească în zone strategic semnificative aparținând însă altor națiuni, atrage atenția asupra specificului (destul de dramatic) al situației unor state aflate în zona de "întâlnire" sau, mai bine zis, de confruntare dintre marile puteri, așa cum, din nefericire, este și România (prin apropierea ei de granițele Rusiei și ale Ucrainei). Există la noi, în România, Polonia sau statele baltice o anumită jubilație generată de faptul că tensiunile actuale între Occident și Rusia ne găsesc într-o poziție bine consolidată, apărați de umbrela NATO și situați de partea "bună" a frontului, nu de cea "rea" așa cum am fost până în 1989. Dar, conform analizelor realismului politic, este o jubilație prematură și, într-un anumit sens, iresponsabilă. Că ești de partea "bună" sau "rea" contează în final prea puțin – ceea ce contează infinit mai mult sunt COSTURILE pe care afilierea ta și, mai ales, poziția ta pe front ți le vor impune. Dacă războiul se va purta pe teritoriul tău, sau la granițele tale, costurile pot fi imense, și faptul că ești de partea "bună" nu mai constituie deloc o consolare. Și Vietnamul de sud a fost de partea "bună", dar asta nu l-a ferit de distrugeri incalculabile în timpul războiului din Vietnam.
Ceea ce trebuie deci luat aici în considerare este faptul că marile puteri se confruntă adesea pe teritoriul altora și pe cheltuiala (de resurse și de vieți omenești) a statelor mai mici. În anii ‘60-‘70 ai secolului trecut, URSS și SUA s-au confruntat militar ani în șir, dar nu pe teritoriul lor, ci pe acela al Vietnamului. Prea puțin a contat pentru vietnamezi că erau de partea "bună" (în Sud) sau de cea "rea" (în Nord). Dezastrul a fost total, în ambele părți și pentru toată populația. Mai mult, el s-a extins în Cambodgia și Laos, state vecine. Pentru statele mici, este mai important ca teritoriul lor să nu fie teatru de război (conflictul să nu se desfășoare pe teritoriul lor sau la granițele lor) decât să fie de partea "bună" a frontului.
Așa că aceia care se bucură DOAR pentru că noi ne aflăm sub umbrela protectoare a NATO sunt iresponsabili: cel mai mult contează ce ROL anume jucăm noi în NATO. Dacă vom juca rolul de vârf de lance (contra Rusiei) și de câmp de război, bucuria noastră ar fi nebunească.
Adrian-Paul Iliescu Material complet AICI!
