Sigur aţi auzit de Albalact, chiar dacă poate cunoaşteţi această firmă sub numele Fulga, Zuzu, Rarăul… Sunt mărci adăugate una câte una şi dezvoltate ambiţios într-un interval de 16 ani, de când fabrica de lapte din Alba a fost privatizată. Spre deosebire de altele, aceasta a fost preluată de un tânăr de 27 de ani, român, care abia terminase medicina.
Printr-o strategie de marketing extrem de agresivă, Raul Ciurtin n-a părut foarte speriat de concurenţa puternică şi venită mai ales de la multinaţionale, a recapitalizat Albalact pe bursă, a extins permanent capacitatea de producţie, încorporând alte fabrici de lapte şi de brânzeturi de stat, dar a şi investit permanent în modernizarea utilajelor. Probabil însă, la fel de mult au contat reclamele gândite altfel la Fulga şi la Zuzu, în campanii în care proaspătul absolvent de medicină şi-a pus, de fapt, în valoare exact tinereţea, curajul şi creativitatea.
După aceşti 16 ani, cifra de afaceri a Albalact a crescut de 100 de ori, ceea ce a transformat-o, aproape inevitabil, în ţintă pentru colosul Lactalis, un gigant francez cu o cifră de afaceri la nivel global cât jumătate din bugetul României. Prezent în România mai demult pe piaţa sucurilor, acest lider mondial în domeniul lactatelor nu este la prima înfulecătură majoră de la noi.
A mai luat La Dorna, în 2008, pentru a restructura aproape imediat activitatea, prin concedieri, închiderea unor fabrici şi relocări ale producţiei în Polonia. În Dolj, în Braşov, în Bacău, dar mai ales în Suceava, s-au închis de la puncte de colectare a laptelui de la ţărani şi până la fabrici de brânzeturi, nici azi nefiind foarte clar dacă brânzerturile La Dorna sunt făcute în România sau în Polonia. Pe ambalaj este trecut doar distribuitorul, iar Lactalis a recunoscut doar că utilajele de la Dorna Airini au fost mutate, într-adevăr, în Polonia.
Piaţa laptelui era oricum una dificilă, dar de când s-au scos cotele de lapte, preţurile s-au prăbuşit, iar ţăranii români renunţă masiv la creşterea vacilor. Mulţi trăiau din asta. Preluarea Albalact de către Lactalis le va complica probabil şi mai mult viaţa, dar vreau să tragem totuşi o concluzie corectă din această poveste.
Sunt corporaţii care au venit în România, au preluat foste fabrici comuniste, au investit în ele şi le-au dus la cer. Vezi povestea Dacia-Renault. Sunt altele care au venit la noi pe un teren viran, cu potenţial, dar viran, au investit şi au creat mii de locuri de muncă, intuind exact creativitatea românilor. Aşa sunt cele mai multe din domeniul software, vezi Continental sau Bosch, doi concurenţi internaţionali care se bat pe resursele de inteligenţă ale României. Sunt companii pornite de antreprenori români care au reuşit să facă saltul la nivel internaţional, aşa cum este cazul Bitdefender.
Mai sunt, desigur, corporaţii care au venit în România în căutarea acaparării cotei de piaţă, profitând de forţa lor financiară mult mai mare. Acestea din urmă au cumpărat şi au închis producţia locală, pentru a impune apoi marfă de import.
Nu mă interesează cine sunt patronii, dar mă interesează mult politica lor în legătură cu locurile de muncă din România.
Povestindu-vă despre Albalact şi Lactalis, despre achiziţia numărului unu românesc de către numărul unu mondial, aş vrea să-i avertizez pe francezi că tranzacţia încă mai poate fi blocată de către Consiliul Concurenţei. Și că ar face bine să-şi precizeze intenţiile de dezvoltare, să ştim şi noi dacă Albalact va pătimi ce a păţit LaDorna, ca să ne orientăm mai cu atenţie către produsele pe care le cumpărăm atunci când suntem în supermarket, la raft.
Sunt corporaţii şi corporaţii, investitori şi investitori, iar unul care îşi cumpără o piaţă, iar apoi abordează în bătaie de joc locurile de muncă de acolo, chiar nu ne mai trebuie. Luați acest articol drept un kick-off al unei dezbateri mai largi despre corporații și rolul lor în societatea noastră.
Moise Guran, biziday.ro
