Un nepot al Sfântului Petroniu Prodromitul a lăsat o mărturie prețioasă despre un călugăr botoșănean. Este vorba despre părintele Chiril Șaramet, devenit în apusul vieții ieroschimonahul Calistrat la Prodromu. Cel care a purtat jugul exilului cu Sfântul Petroniu Prodromitul, îndată după izgonirea din mănăstire, pricinuită de asprul și nedreptul Decret 410 din anul 1959.
Cei doi monahi au fost primiți, cu omenie și căldură, în cătunul Hăleasa - un sătuc de lângă Broșteni, la sora părintelui Petroniu, în casa Raveicăi, căsătorită cu un brigadier silvic, cu o stare materială bună. Aici, cei doi monahi au transformat o simplă gospodărie într-o adevărată tindă a Raiului.
”Pe pământul familiei se afla și o căsuță modestă, folosită mai ales vara, când se lucra la cositul și strângerea fânului, pentru a asigura hrana animalelor pe timpul iernii. În contextul greu prin care trecea părintele Petroniu, sora sa i-a pus la îndemână un smerit adăpost. Acolo, în acea simplitate a lemnului și a pământului, părintele Petroniu și ieromonahul Chiril au întemeiat un schit de sihăstrie ad-hoc, zidit nu din piatră, ci din rugăciune și răbdare. Zilele lor se împărțeau între pravila aspră a rugăciunii și truda mâinilor, iar duminicile și le sfințeau căutând Liturghia prin satele vecine sau la mănăstirile ce mai rămăseseră deschise”, scrie în Ziarul Lumina PS Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Prietenia dintre acești doi atleți ai lui Hristos, evocată de Sfântul Petroniu în istorisirile sale de la Prodromu și în cartea „Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească”, s-a plămădit în focul încercărilor. Din acea văpaie a suferinței curate s-a născut o legătură luminoasă, rămasă peste timp ca mărturie a prieteniei adevărate - cea care se naște în durere, se crește în răbdare și se pecetluiește în rugăciune, mai spune ierarhul.
Prieten la Cozancea cu Sfântul Paisie Olaru
Părintele Chiril Șaramet s-a născut în anul 1910, în satul Dracșani, județul Botoșani, și a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea. Acolo s-a legat prietenia cu Sfântul Cuvios Paisie Olaru. Chemat apoi la împlinirea serviciului militar, a ajuns la Timișoara, iar după acea perioadă a viețuit o vreme la Mănăstirea Lainici, în Oltenia, și la Schitul Lacuri, lângă Hârlău (Iași).
Egumen al vechiului schit al Sihăstriei
A mers apoi împreună cu părintele Paisie la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț. Deși părintele Petroniu nu indică un an precis, este aproape sigur că acest lucru s-a petrecut la începutul anilor ’40, în vremea în care Cuviosul Cleopa Ilie devenise egumen al vechiului schit al Sihăstriei. Când Sfântul Cleopa a fost trimis, împreună cu alți monahi, la Slatina, pentru a reașeza viața mănăstirii în rânduială și duh, părintele Chiril s-a aflat și el printre cei chemați în această misiune, alături de Sfântul Paisie și alți nevoitori.
Părintele Chiril a purtat crucea stăreției la Schitul Orata, pentru scurt timp şi vieţuitor la Rarău și Râșca, până când decretul comunist a lovit necruțător.
Cu smerenie, Sfântul Petroniu amintește că, izgonit de la Mănăstirea Slatina, a stat o vreme împreună cu ieromonahul Chiril la rudele sale, Raveica și Alexandru Cofer, în comuna Broșteni, cătunul Hăleasa.
Nu știm cu exactitate cât a durat perioada de sihăstrie, dar cu siguranță cel puțin doi ani, poate chiar mai mult.
După ce a trecut vremea încercării, părintele Chiril s-a reîntors la Sihăstria. A slujit o perioadă ca duhovnic la Mănăstirea Agapia, apoi a fost egumen la Schitul Sihla, până în anul 1982, când a plecat la Athos, unde s-a închinoviat la Prodromu. Arhimandritul Clement Haralam își amintește că prin 1973 l-a vizitat pe ieromonahul Chiril la Mănăstirea Râșca, în vremea starețului Gherasim Plăcintă.
La Athos a mai trăit încă opt ani, până la 4 martie 1990, când și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, în liniște, rugăciune și nădejdea Învierii.
”În anii de egumenie la Schitul Sihla l-am cunoscut și eu pe părintele Chiril. Erau vremuri grele, potrivnice Bisericii, dar tocmai în acea strâmtorare slujirea lui căpăta o strălucire aparte. Ca egumen, părintele Chiril săvârșea Sfânta Liturghie aproape zilnic; erau și săptămâni în care slujea miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica, cu statornicie și evlavie”, spune PS Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
”În verile când rămâneam câteva zile la Sihla, citeam la strană și îl ascultam cu luare-aminte. Avea o voce gravă, baritonală, care aduna sufletele și chema la liniște lăuntrică. Vorbea puțin, fără risipă de cuvinte, dar era de o bunăvoință rară, caldă și discretă. În acei ani, câțiva elevi de seminar și studenți teologi rămâneau la Sihla pe timpul vacanțelor, iar părintele îi sprijinea cu dragoste părintească, fiind un om cu adevărat milostiv, în care blândețea se împletea firesc cu rânduiala”.
Devenit ieroschimonahul Calistrat la Prodromu, părintele Chiril se așază, smerit, în ceata marilor sihaștri, alături de prietenul său devotat, Sfântul Cuvios Petroniu Prodromitul, și de ceilalți care, în duhul rugăciunii adânci, au avut o dragoste, totdeauna neîmpuținată, de a-L sluji pe Dumnezeu. Viața lor a fost însăși viața pustnicilor: aspră la exterior, dar plină de lumină înlăuntru, scrie Ziarul Lumina.