Sfinţii Trofim şi Savatie erau doi creştini care împlineau cu multă sârguinţă poruncile Domnului. Ei veniseră în Antiohia în timpul sărbătorii zeului Apolo, pe când la Roma era împărat Prob (276-282). Văzând prăznuirea păgânească cea pieritoare de suflet, n-au voit să intre şi să se veselească împreună cu închinătorii la idoli, ci au zis: „suntem creştini şi nu se cade nouă a veni la ospeţe păgâneşti”. Auzind dregătorul Eliodor, îndată a poruncit să fie întemniţaţi şi despărţiţi unul de celălalt. Mai întâi a fost judecat Sfântul Trofim şi văzând atâta tărie de credinţă la un tânăr, dregătorul a poruncit să fie chinuit. Pe toate le-a suportat însă Trofim cu bărbăţie, mărturisind neîncetat faptul că el crede în Hristos Iisus Mântuitorul, nu în idolii fără viaţă ai păgânilor.
Apoi, a fost chinuit şi Sfântul Savatie, dar şi el a mărturisit cu mult curaj credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta a fost strujit cu unghii de fier atât de rău, încât atunci când îl duceau să-l întemniţeze şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Rămas singur, Sfântul Trofim a fost trimis să îndure mucenicia în câmpul Sinadelor, din Frigia, la sărbătoarea păgână a Dioscurilor. Aici, a întâlnit pe un tânăr creştin, din sfatul cetăţii, Dorimedont, care pe ascuns cerceta în închisoare pe creştinii răniţi. Dorimedont îi îngrijea pe cei suferinzi şi îi încuraja în toată vremea şi tot ceasul, vestindu-le creştinilor bucuriile ce aveau să îi aştepte în viaţa viitoare. Dar, aflându-se acestea, a fost prins de păgâni şi supus şi el la chinuri. Rămânând nevătămat, a fost aruncat împreună cu Trofim la fiarele sălbatice, însă acelea s-au îmblânzit imediat şi nu le-au făcut celor doi nici un rău.
În cele din urmă, socotiţi a fi vrăjitori, păgânii le-au tăiat capetele cu sabia.