Tomaziu s-a născut la 26 februarie 1916 în satul PăltiniÅŸ din BotoÅŸani.
A făcut gimnaziul în satul natal, liceul la Satu Mare, iar într-un final, Åžcoala Superioară de Textile tot la Satu Mare. A fost repartizat la Fabrica de Bumbac din BucureÅŸti, iar apoi la Cisnădie. Ororile de pe front A luptat în Al Doilea Război Mondial ÅŸi îÅŸi aduce aminte cu lacrimi în ochi de acea perioadă.
"Cine nu a trăit atunci nu îÅŸi poate închipui cum a fost. Am ajuns la un moment dat la Odessa, unde trebuia să capturăm dezertorii ruÅŸi. Erau catacombe pline de oameni care se ascundeau ÅŸi noi trebuia să-i dezarmăm. De asemenea, trebuia să verificăm toate casele să nu fie muniÅ£ie înăuntru. Una dintre ele a explodat, iar din ÅŸapte colegi, am pierdut patru. Eu am supravieÅ£uit, dar ÅŸi acum am imaginea în minte. După 23 august 1944, unitatea noastră, Batalionul 54 Pionieri, a primit ordin să elibereze teritoriul Ardealului de Nord ÅŸi al Cehoslovaciei, unde germanii opuneau încă rezistenţă împotriva armatei ruseÅŸti ÅŸi române. Am văzut oameni care făceau orice pentru o bucată de pâine sau o farfurie de mâncare", povesteÅŸte Nicolae Tomaziu.
În 1947 a protestat alături de mai mulÅ£i studenÅ£i împotriva regimului ÅŸi a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. "Am fost luat de la sora mea, unde venisem să iau provizii. Mă ascundeam în păduri ÅŸi prin munÅ£i pentru că ÅŸtiam că mă caută. Am fost luat pe sus ÅŸi dus în mai multe închisori, la PiteÅŸti, Aiud ÅŸi la Jilava. La Aiud se spunea că era un adevărat lagăr de exterminare ÅŸi chiar ÅŸi acum, după atâÅ£ia ani, nu pot să uit o inscripÅ£ie de la intrare: «LuaÅ£i-vă nădejdea că veÅ£i mai scăpa cu viaţă». Nu am stat mult acolo. În final am ajuns la Canal, Canalul MorÅ£ii cum îi spunem noi, Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe care l-am construit. A fost cumplit. Unii nu au suportat ÅŸi s-au sinucis. Au refuzat să mănânce", mai povesteÅŸte Nicolae Tomaziu.
Când vorbeÅŸte despre ororile de la Canal, lui Nicolae Tomaziu îi dau lacrimile. "Au fost, într-adevăr, ani de exterminare, mai ales în ceea ce priveÅŸte hrana. Când se dădea carne, mai bine zis oase, picioare ÅŸi resturi de capete, ne bucuram. La ciorba de fasole strângeam o lingură de boabe pe care le savuram apoi una câte una. În general, primeam ciorbă de varză. Când primeam arpacaÅŸ era sărbătoare. Era singurul aliment după care simÅ£eam că am mâncat ceva. Din când în când, primeam ÅŸi 200 de grame de pâine, în rest ne dădeau doar un bulz de mălai cu tărâÅ£e, ars ÅŸi greu de mâncat. Când ieÅŸeam la lucru, rupeam pe furiÅŸ o buruiană pentru a ne potoli foamea. Am mestecat ÅŸi paie din saltele ÅŸi aÅŸchii de la paturi. Apa nu se putea bea. Era adunată într-un butoi unde pluteau insecte cu sutele. Am intrat acolo cu aproape 70 de kilograme ÅŸi am ieÅŸit cu 38. Norocul meu a fost că aveam o soră care era medic la Curtea de ArgeÅŸ ÅŸi m-a oblojit. Am rămas ÅŸi acum cu sechele. Am rămas cu un stomac sensibil ÅŸi tot acolo mi-am pierdut ÅŸi dinÅ£ii", povesteÅŸte Nicolae Tomaziu. Citeste continuarea în Adevărul de BraÅŸov...
Citeste si NICOLAE TOMAZIU şi istoria de 100 de ani: Două războaie mondiale, trei regi, şapte preşedinţi şi şapte ani de temniţă grea!
