Bucurestiul este singura capitala din estul Europei in care nu exista un muzeu al comunismului. In urma cu doua saptamani, deputatii USL au respins prin vot un proiect de lege care trecuse tacit prin Senat anul trecut si care viza infiintarea acestui muzeu in Bucuresti.
"Regret hotararea deputatilor exprimata astazi, pentru ca sunt convins ca Iuliu Maniu, Daniel Ciugureanu, Constantin I.C. Bratianu si multi, multi alti martiri, fosti detinuti politic, deportati, condamnati la moarte sau munca silnica nu meritau acest dispret", a comentat deputatul PDL Eugen Tomac, unul dintre initiatorii legii, acesta acuzand faptul ca votul s-a dat direct, fara nicio dezbatere, presedintele de sedinta Miron Mitrea (PSD) refuzand acest lucru.
"O buna cunoastere a istoriei probabil nu ajuta la cresterea PIB-ului, dar cu siguranta joaca un rol esential in formarea spiritului critic, in depasirea nostalgiilor si a manipularilor cu substrat ideologic sau politic", a comentat si istoricul Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Nationale ale Romaniei, intr-un scurt interviu acordat Ziare.com.
-V-a surprins votul negativ al deputatilor, in special al liberalilor, dar mai ales al academicianului Dinu Giurescu? Cat de serioase sunt motivele invocate (exista deja Institutul de Investigare a Crimelor comunismului, nu sunt bani etc...)
-Faptul ca proiectul de lege a fost respins de Camera Deputatilor este in parte o surpriza, dar pe de alta parte tine de o "traditie" a unor segmente importante ale clasei politice romanesti de a evita tot ceea ce le aminteste sau le-ar putea aminti ca din punct de vedere ideologic si organizatoric vin din PCR, ca multi dintre ei au istorii personale si/sau de familie cu aspecte "delicate".
Ma surprinde in parte votul liberalilor, in randurile carora au existat intotdeauna individualitati care au cerut despartirea fara echivoc de comunism.
Nu ma surprinde deloc ceea ce fac membrii partidelor fondate de ofiteri si/sau informatori ai Securitatii, oricate titluri ar avea. Acolo servitutile sunt cat se poate de evidente.
In acelasi timp, imi este clar ca votul a fost politic, masinaria guvernamentala functionand ca si in cazul altor decizii luate sub acoperirea Parlamentului. Din pacate, parlamentarii romani nu dovedesc ca sunt autonomi din punct de vedere intelectual, iar pe cale de consecinta ca ar fi capabili sa ia decizii care sa treaca dincolo de directivele de partid sau de interesele strict personale.
Calitatea intelectuala a majoritatii actualului Parlament - si nu ma refer neaparat la culoarea politica preponderenta - nu imi da sperante de schimbare in bine in urmatoarea perioada.
Motivele invocate in punctul de vedere oficial - existenta unui "paralelism institutional" sau ca nu ar fi resurse financiare - mi se par necredibile.
Un muzeu de acest gen ar putea avea o valoare istorica si educativa, asadar de cunoastere si memorializare, de interes public, care ar putea contribui, alaturi de alte institutii de cercetare sau din spatiul memoriei, la modelarea in cunostinta de cauza a perceptiei cetatenilor romani asupra unei perioade lungi si complicate din trecutul tarii.
-Alte capitale ale tarilor foste comuniste au asemenea muzee si ele sunt chiar profitabile. Credeti ca Ion Iliescu este piedica fundamentala? Pe de alta parte, de ce depindem de Parlament, de ce nu se infiinteaza un muzeu privat?
-Problema despartirii de trecut s-a pus cu acuitate in Romania inca din momentul prabusirii regimului comunist, in decembrie 1989. A fost momentul legitimant - si mai este si astazi - pentru cei care au preluat puterea atunci. Conta doar condamnarea lui Nicolae Ceausescu, cel care "intinase nobilele idealuri ale comunismului", nu o reala intelegere si eventual o asumare a trecutului.
Nervozitatea guvernantilor care au condus Romania in prima parte a anilor `90 crestea de fiecare data cand li se amintea de ascendenta lor ideologica, de parcursul lor in structurile partidului-stat, de slaba lor aderenta la valorile democratice.
Nu cred ca astazi Ion Iliescu este in mod personal o piedica in calea realizarii unui asemenea muzeu, ci ca mai degraba aceasta este cultura politica dominanta in special in partidul pe care l-a fondat.
Merita sa amintesc ca in Romania postdecembrista conceptia muzeala s-a schimbat greu. In general, muzeele de istorie au ramas tributare ideilor formulate de conducerea PCR la inceputul anilor `70 ai secolului trecut, care privilegiau conceptia etnicista, triumfalista, mistificand, manipuland trecutul fara menajamente.
Si aceasta nu doar la nivelul muzeelor mari. Muzeele judetene reflectau si reflecta inca in mic istoria nationala, asa cum a fost ea modelata de ideologia national-comunista, istoria locala sau regionala gasindu-si loc cu greu intr-un spatiu care a cunoscut putine inovatii, care in orice caz nu a inregistrat o schimbare de paradigma.
Un Muzeu al comunismului ar fi insa necesar. S-ar putea lua in considerare si realizarea unui muzeu al tuturor dictaturilor care au dominat Romania intre 1938-1989, si am in vedere dictatura lui Carol al II-lea, cea antonesciano-legionara si apoi doar a lui Ion Antonescu, precum si, desigur, lungul regim totalitar comunist.
El ar putea fi construit pe o conceptie moderna, liberala, care sa fie deopotriva un loc de adunare a artefactelor din perioada in discutie, de realizare a unei expozitii permanente si a unora temporare, de cercetare si de organizare a unor evenimente.
Si ar fi posibil, pentru ca in acest moment cunoasterea pe care o avem asupra istoriei recente este una destul de extinsa, bazata pe o bibliografie in continua crestere, produsa de oameni din ce in ce mai calificati, care exploreaza arhivele si alte surse importante.
Pentru aceasta este nevoie insa de o echipa competenta si determinata, care sa depaseasca impartirile tribale din societatea romaneasca, de un proiect realist, de un buget adecvat si de sprijin public. Desi in ultimii ani au existat discutii in spatiul public si in grupuri profesionale, pana acum piedicile nu au putut fi depasite. In mod cert, contextul politic este unul total nefavorabil, ca sa nu spun explicit ostil.
O singura initiativa privata de acest gen a fost materializata in Romania, in anii `90, si anume Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, de la Sighetu Marmatiei.
Rezultat al ideilor si eforturilor societatii civile, sub coordonarea demna de apreciere a Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan, edificarea Memorialului din nordul tarii a inceput tocmai intr-un moment in care statul roman nu facea nimic in vederea despartirii de trecut, nici macar in sens simbolic.
Accesul la arhive era extrem de dificil, cercetarea perioadei era abia la inceput, avand slabe resurse umane si materiale, muzeele publice nu aratau un interes real spre schimbare, manualele scolare de istorie evitau practic includerea unor informatii despre ultimele decenii, in universitati cursurile de istorie contemporana aproape ca nu depaseau sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Eforturile pentru realizarea Memorialului de la Sighet au fost imense, bazate multi ani aproape exclusiv pe voluntariat, iar resursele necesare pentru reabilitarea inchisorii de la Sighet, pentru amenajarea spatiilor expozitionale s.a.m.d. au venit mai ales de la donatori externi.
Clasa politica de extractie comunista a fost multa vreme deranjata vizibil de ceea ce se intampla la Sighet, de faptul ca interesul fata de spatiul muzeal crestea, materializat in numarul din ce in ce mai mare de vizitatori, dar si de simpozioanele si scolile de vara organizate acolo, care reuneau sute de oameni, de la fosti detinuti politici, unii octogenari, si cercetatori ai comunismului pana la elevi de liceu care aveau posibilitatea de a afla informatii si opinii despre regimul comunist, despre represiune, rezistenta, destine frante, despre figuri luminoase, dar si despre tortionari.
Se pare insa ca in Romania initiativele private sunt greu de realizat, dar si mai greu de mentinut in viata. Tine de slabiciunea noastra asociativa si de generozitatea redusa a celor mai multi dintre oamenii care au reusit sa faca bani in postcomunim. Toate acestea au adanci radacini culturale, care sa speram ca vor fi depasite in timp. De aici si dependenta de stat pentru asemenea proiecte.
Chiar si Memorialul de la Sighet, pentru a supravietui, a ajuns in cele din urma sa primeasca o anumita suma de bani de la bugetul statului roman pentru plata cheltuielilor curente si pentru salariile oricum foarte mici.
Citeste mai departe
