E unul dintre sutele de mii de ostași participanți la Marele Război. A luptat, așa cum mărturisește nepotul său, profesorul botoșănean Neculai Țurcanu, nu din obligație, ci din devoțiune față de patrie. Când a plecat pe front, și-a lăsat acasă nevasta cu patru copii mici. La întoarcere n-a mai găsit-o vie. Murise de tifos. În suflet a izbucnit atunci alt război. Că n-a fost acasă, că n-a putut face mai mult. Aveau să mai vină însă și altele. „Cum să dau eu pământul de la Averescu?!”, s-a revoltat în fața samavolniciei colectivizării. Dumitru Amarie a murit la 90 de ani, după o viață în care au încăput încercări grele, lăsând nepoților amintirea înțelepciunii sale calde, a chibzuinței și a bunei măsuri în toate. O poveste despre un soldat român, dintre cele nespuse, în Anul Centenar.
August 1916. Pe Valea Bașeului, porumbul începea să-și întărească dinții de lapte, în așteptarea pârgului. Oamenii nu mai pridideau cu treburile, cum se întâmpla dintotdeauna la vreme de vară. Prin ogrăzi, femeile zoreau încolo și-ncoace. La începutul lunii, în Petricani, lumea a început a foi pe ulițe. Mulți bărbați primiseră ordin de mobilizare. În satele vecine, la Știubieni, la Chișcăreni, în târgul Săvenilor, peste tot se răspândise vestea că România a intrat în război și că bărbații în putere sunt chemați pe front.
Dumitru Amarie avea 27 de ani. Era deja însurat cu Maria, dragostea vieții lui, și aveau patru copii. A primit și el, ca mai toți cei de-un leat, ordin să se prezinte la Dorohoi, capitala de județ, la Regimentul 29 Infanterie, unde urma să fie încorporat. „Marie, tu să ai grijă de casă. Ți-oi scrie de unde-oi ajunge”, i-a spus nevestei, pe ai cărei umeri tineri a rămas povara a patru suflete și a gospodăriei.
Dumitru s-a ținut de cuvânt. Pe 14 august i-a trimis prima carte poștală, de la Mănăstirea Bistrița. „(...) am plecat din Dorohoi joi sară am ajuns în Piatra-Neamțu am dormit în fața gări și sâmbăt dimineț ne-au pornit în Sus de Piatra și după-amiază ne-au oprit la mănăstirea Bistriți. Și astăzi Duminic la amiaz ne pornim tot în Sus, spre frontieră...”
Au urmat altele, trimise ba de la Neamț, ba de la Dorna, ba de la Pojorâta. Maria i-a răspuns, tot pe cărți poștale, scriind cu „plumb chimic” despre ce mai era pe acasă, în fraze simple, necizelate, dar pline de duioșie, de grijă și de dor. I-a scris omului ei drag cât au ținut-o puterile. Pe urmă, tifosul a secerat-o, lăsând orfani cei patru copilași. La întoarcerea din prizonierat, Dumitru n-a mai găsit-o.
Scrisorile și decorațiile primite le-a așezat într-o „ladă cu lacată”. Așa s-au salvat. Azi, aceste mărturii excepționale sunt păstrate de unul dintre nepoți, profesorul botoșănean Neculai Țurcanu. „Bunicul a fost modelul meu în tot ce am făcut în viața asta. Pentru că, deși era un simplu țăran, îi plăcea să citească, avea cărți de istorie, de geografie. În podul unei școli, unde fusese încartiruit pentru refacere, în timpul războiului, a găsit niște manuale, fără tartaje (n.r. - coperte). Le-a purtat cu el în Germania, într-un rucsac, și le-a adus înapoi în țară. Câteva sunt acum la mine. De la el am prins dragostea să păstrez cărțile”, mărturisește Neculai Țurcanu.
Un material de Otilia Bălinișteanu. Continuarea în Ziarul Lumina...