În 1959, o mare năpastă s-a abătut asupra monahismului românesc. Un ticălos decret, 410, expulza din mănăstiri monahii È™i monahiile cu vârste tinere. De fapt, era un prim pas în închiderea treptată a vetrelor monahale. Dar Dumnezeu a rânduit cu totul altfel mersul lucrurilor. Mai-marii Bisericii au întreprins statornic diligenÈ›e ca să redea monahismului sihăstriile zăvorâte, unele străvechi, aidoma Voronei. Odată cu ieÈ™irea din stalinism se produsese în România o oarecare relaxare a liniei dure promovate È™i sub ucaz sovietic în primele decenii de regim comunist. InternaÈ›ionalismul îÈ™i pierduse din vigoarea devastatoare a începutului de eră nouă, cum o numeau ideologii È™i trompetiÈ™tii noii puteri democrat populare.
După 1965 avea loc în È›ara noastră o colorare naÈ›ională a socialismului, însoÈ›ită de o slăbire a zăgazurilor. Se producea pentru scurt timp o relativă liberalizare. Cu diplomaÈ›ie, ierarhii au folosit momentul prielnic pentru cauza Bisericii supusă prigoanei È™i ofensivei ateiste.
Astfel, Mitropolitul Iustin al Moldovei È™i Sucevei a izbutit să-i convingă pe puternicii zilei să restituie eparhiei sale Mănăstirea Vorona. Aprobarea obÈ›inută nu prevedea reluarea vieÈ›ii monahale, ci transformarea mănăstirii în cămin pentru maicile bătrâne È™i bolnave. Era o victorie de etapă, dar care deschidea o portiță pe unde se putea merge spre atingerea È›elului în taină râvnit, acela de renaÈ™tere a chinoviei de mare È™i nobilă tradiÈ›ie.
Bisericile È™i celelalte venerabile zidiri aflate vreme de aproape un deceniu în administrarea Cooperativei Agricole Vorona, batjocorite de-a dreptul, erau aproape să cadă la pământ. Se întorceau însă miraculos la matcă È™i la rosturile lor. Dar era o misiune deloc simplă, dată fiind starea deplorabilă a tuturor construcÈ›iilor. Ar fi fost poate mai lesne de zidit din temelii altele noi. AÈ™a ceva nu doar că nu ar fi fost cu putință ca urmare a opoziÈ›iei regimului, dar nici nu se putea concepe. AÈ™ezămintele cele de demult încorporau în zidurile lor o istorie, ce trebuia păstrată cu orice chip. Pentru asta, nici un preÈ› nu era mare.
Se cerea jertfă È™i oameni dedicaÈ›i trup È™i suflet reînvierii din cenușă a lavrei. Biruitorul Vlădică Iustin a găsit omul potrivit, chiar providenÈ›ial, pentru această operaÈ›iune dificilă. ÎÈ™i adusese aminte că în acele zile de cumpănă ale anului 1959 se trezise la Mitropolie cu o tânără călugăriță, de numai 25 de ani, Teofana Scântei, stareÈ›a voievodalei ctitorii a lui Petru RareÈ™ de la RâÈ™ca. Venise cernită să-l roage pe Stăpânul ei s-o dezlege de răspunderea din fruntea obÈ™tii. L-a implorat pe ierarh s-o înÈ›eleagă È™i să-i dea binecuvântare, că nu putea ea cu nici un chip, fiind printre cele izgonite din chinovie, să fie părtașă a acestui sacrilegiu. Mitropolitul a ascultat-o cu răbdare È™i durere pe cea pentru care nimic nu era mai scump pe lume decât mănăstirea în care nevoia. Se citea asta în ochii ei mari È™i blânzi, niÈ™te ferestre atotvăzătoare ale sufletului. Ierarhul n-a luat defel uÈ™or hotărârea de a o slobozi din post. A făcut-o ca să-i aline puÈ›in suferinÈ›a. Știa că cinul monahal pierdea o vieÈ›uitoare născută pentru sacerdoÈ›iu È™i era greu de acceptat o asemenea realitate.
Alungată din rai, maica Teofana È™i-a dus cu demnitate povara ce-i fusese hărăzită de Dumnezeu. Nu mai trăia în mănăstire, dar nu putea fi altceva decât călugăriță. Lucra ziua la Filatura de in È™i cânepă din Fălticeni, unde câÈ™tigase unanimă apreciere prin hărnicia, corectitudinea È™i multiplele ei calități umane. Ajunsă acasă, după truda grea în huruitul acelor multe războaie la care lucra, se simÈ›ea ca într-o chilie. În odăiÈ›a simplă, unde locuia cu o altă monahie îndepărtată din călugărie, se întorcea în lumea ei, la cărÈ›ile de rugăciune, la metanii. Duminica È™i de sărbători cânta la strană în bisericile din Fălticeni tot ca la chinovie. Gândul zbura mereu spre mănăstire cu nădejdea niciodată pierdută a revenirii acolo unde i-o spunea inima. De aceea poate n-a fost surprinsă când a venit chemarea. I-a mulÈ›umit Domnului că i-a auzit rugăciunea È™i s-a prezentat bucuroasă. Mitropolitului Iustin, care a întâmpinat-o de data asta, nu ca în urmă cu nouă ani cu o veste rea, ci cu una bună.
Primea însărcinarea să meargă la Mănăstirea Vorona spre a deschide un aÈ™ezământ de îngrijire a maicilor vârstnice. Avea drept ajutoare pentru a scoate la lumină lavra cea pustiită, ruinată, patru călugăriÈ›e. ÎnÈ›elese din prima clipă ce grea treabă îi stătea înainte, dar a răspuns ca un oÈ™tean, cum mărturisise Înaltul Bartolomeu când a fost chemat înspre asfinÈ›itul vieÈ›ii să urce în scaunul de arhiepiscop al Clujului. Maica Teofana nu se ferise niciodată de muncă È™i-o stimulau provocările. Era convinsă că va ajunge cu bine È™i izbânditoare la liman. Cu acest simțământ a plecat de la Fălticeni, unde a lăsat multe regrete, È™i s-a dus la Vorona, hotărâtă să făptuiască ceea ce i se ceruse, să săvârÈ™ească miracolul renaÈ™terii împărăteÈ™tii lavre. Sosise la Vorona în august 1968. La început a îndepărtat mizeria atotstăpânitoare, a spoit toate clădirile, făcându-le primitoare, a luminat bisericile È™i le-a pregătit pentru slujbe. În fiecare zi, ca într-o minune asupra Voronei, cădea o rază de soare, o rază de speranță. Dar mintea monahiei vedea mai departe. Întrezărea poiana plină de È™tiubeiele prisăcii călugăreÈ™ti. Peste câteva luni, visarea prindea contur. În 10 ianuarie 1969, maicii Teofana Scântei i se înmânase actul de numire ca stareță a Mănăstirii Vorona.
Lavra se reîntrupa. Demersul recuperator al Mitropolitului Iustin avusese deznodământul cel fericit. Se aÈ™ternea un drum lung, anevoios, istovitor, dar È™i presărat de inegalabile satisfacÈ›ii, acela de reînnodare a firului rupt în acel an 1959 de tristă amintire. Se adăuga fireasca înnoire. Se pornea pe o cale nu lipsită de obstacole, dar care a fost una suitoare spre orizonturi noi, făgăduitoare de mai bună È™i statornică întemeiere. Odată clădirile reparate, s-a impus ca maximă urgență refacerea È›esutului vieÈ›ii monahale, ceea ce avea să se dovedească infinit mai dificil de realizat decât reconstrucÈ›ia edificiilor. Regimul se manifesta pe mai departe ostil Bisericii È™i rămânea un adversar neînduplecat al monahismului. Nu era admisă cu nici un chip intrarea tinerilor în mănăstiri. Acestea aveau mare nevoie de novici. Mănăstirea Vorona în mod special. Erau destui doritori de a îmbrățiÈ™a călugăria, dar cerbicia atotputernicei Securități È™i a Departamentului Cultelor îi împiedica să-È™i împlinească aspiraÈ›iile. În pofida acestor opreliÈ™ti, tinerii sfidau primejdiile È™i intrau în chinovii, ascunÈ™i ochilor albaÈ™tri de stareÈ›i, protejaÈ›i de episcopi curajoÈ™i.
Mănăstirea Vorona, cu faima ei de lavră, atrăgea tinere hotărâte să-È™i jertfească viaÈ›a Mântuitorului. Blânda, dar viteaza maică stareță Teofana le-a primit È™i le-a călăuzit ca o mamă pe cărările monahismului. Într-un asemenea climat vrăjmaÈ™, obÈ™tea Voronei sporea an de an. Cu tact, discret, avea să se ajungă la 60 de vieÈ›uitoare, cam cât avusese lavra de călugări în multe din perioadele trecute ale existenÈ›ei sale. Vorona se înscria tot mai pregnant pe făgaÈ™ul marii sale tradiÈ›ii, devenind o împărătească lavră a monahiilor. Slujbele se È›ineau ca la marile sihăstrii. Ruga È™i truda se înfrățeau.
Totodată se construia spornic È™i Mănăstirea Vorona răspândea iar lumina sfinÈ›eniei ca odinioară, atrăgând cu forÈ›a ei seducătoare de topos sacru mulÈ›imile de credincioÈ™i. Oamenii stăpâniÈ›i de evlavie poposeau în poiana luminii cu simțământul că sunt în Grădinile Maicii Domnului.
Cei patru mitropoliÈ›i sub sceptrul cărora s-a aflat în ascultare maica stareță Teofana, Iustin, Teoctist, Daniel È™i Teofan, s-au grijit cu dragoste părintească de bunul mers al Voronei È™i mult au fost bucuroÈ™i să constate cum creÈ™te È™i înfloreÈ™te obÈ™tea.
Maica Teofana Scântei, păstoriÈ›a cea de ispravă a lavrei de mai bine de 50 de ani, a fost dăruită de Dumnezeu cu harul de a lucra cu oamenii È™i a-i călăuzi spre făptuirea binelui È™i iubirii aproapelui. Jumătatea de veac de când maica Teofana conduce obÈ™tea Voronei, poate una dintre cele mai lungi È™i rodnice perioade de purtare a cârjei stăreÈ›eÈ™ti din cuprinsul Ortodoxiei româneÈ™ti, este una a faptelor de seamă, cu răsunet în istoria mănăstirii È™i cu un loc proeminent în cronica monahismului nostru. Această neabătută osteneală, având ca rezultat renaÈ™terea împărăteÈ™tii lavre desfiinÈ›ate în 1959 de comuniÈ™ti, a fost cinstită de Mitropolitul Moldovei È™i Bucovinei Teofan, care a oficiat în ianuarie 2019 la Mănăstirea Vorona o slujbă de marcare a istoricului moment al jubileului stăreÈ›iei unei maici smerite, dar cu o vocaÈ›ie ziditoare È™i cu iscusinÈ›a de a È›ese climatul înÈ›elegerii È™i păcii sufleteÈ™ti È™i a săvârÈ™i comuniunea, adică pravila dintâi a monahismului. Vlădica i-a conferit cu acel prilej Maicii Teofana Scântei în semn de preÈ›uire „Crucea Moldavă”. DistincÈ›ia se alătura „Crucii Patriarhale” primite din partea Patriarhului Teoctist, care i-a atribuit È™i rangul de stavroforă.
La cei 85 de ani rostuiÈ›i la 30 iunie 2019, maica stareță Teofana Scântei îÈ™i duce cu jertfă misiunea de mare însemnătate într-o frățească È™i caldă îmbrățiÈ™are cu admirabila ei obÈ™te, pe care a modelat-o spre a trăi călugăria în spiritul cel vechi È™i înalt al împărăteÈ™tii lavre. Sub povaÈ›a È™i la îndemnurile părinteÈ™ti ale unei stareÈ›e binecuvântate de Domnul de a fi omul potrivit la timpul È™i locul potrivit, vieÈ›uitoarele Voronei, azi peste 40 la număr, au fost la înălÈ›imea chemării È™i astfel cele două părÈ›i de drum în istorie s-au unit osmotic, alcătuind un întreg, acela al exemplarei trăiri È™i slujiri întru Domnul.
(Din albumul monografic „Vorona-împărăteasca lavră”, în pregătire la Editura„Doxologia”)