Mihaela Arhip a debutat cu poezie în anul 1997, în revista Limba ÅŸi Literatura română. Colaborează cu versuri ÅŸi articole în publicaÅ£ii periodice din BotoÅŸani ÅŸi din Å£ară (Archaeus, Cronica, Cronica veche, Dacia literară, Intertext, Mentor, Opinia Fălticeneană, Relief educativ moldav, Revista română, Å¢ara de Sus) În anul 1999 obÅ£ine Premiul revistei Dacia literară la Concursul NaÅ£ional de Poezie ÅŸi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul…, secÅ£iunea Grupaje de poezie, BotoÅŸani, iar un an mai târziu, la aceeaÅŸi competiÅ£ie literară este distinsă cu Premiul revistei Cronica, dar ÅŸi Premiul Editurii Dionysos, Kastellaun (Germania), pentru debut editorial, volumul "SfârÅŸitul inocenÅ£ei" fiind publicat în anul 2002, la Editura Axa. Åžapte ani mai târziu, Mihaela Arhip publică, la Editura Axa, cartea "Libertatea unui condamnat la viaţă", iar în 2011, de această dată la Editura Eikon, Cluj-Napoca, apare volumul de versuri "(I)reversibil".
MIHAELA ARHIP: Nu am reuÅŸit încă până acum să răspund la întrebarea lui Diderot: "Dar cine va fi stăpânul? Scriitorul sau cititorul?"
Când am primit provocarea de a vorbi despre rolul scriitorului în societate, mi-am adus aminte, brusc ÅŸi clar, de un fragment pe care îl citisem în adolescenţă, din cartea "Bună dimineaÅ£a, băieÅ£i", de Grigore Băjenaru.Nu ÅŸtiu de ce tocmai fragmentul în care naratorul personaj relatează despre întâlnirea cu "ultimul junimist, Iacob Negruzzi". Începutul, când mărturiseÅŸte cu o emoÅ£ie pe care am retrăit-o ÅŸi eu, ca cititor: "Un scriitor din generaÅ£ia veche a Junimii de la IaÅŸi, care se născuse cu 7 ani înaintea lui Eminescu! Pe acesta aveam să-l văd peste câteva minute!" ÅŸi finalul, care mi-a rămas în minte, ascuns, după atâÅ£ia ani de la prima lectură a cărÅ£ii: "I-am prins mâna ÅŸi nu m-am putut stăpâni, m-am aplecat ÅŸi i-am sărutat-o cu evlavie, ca bunicului meu. / - Ce faci? spuse el jenat. Nu trebuia!/ - Mâna aceasta au strâns-o făuritorii literaturii noastre ÅŸi pentru mine e ca ÅŸi sfinÅ£ită, prin atingerea lor!".
Åži am invidiat atunci pe cel care a fost elevul lui Camil Petrescu, i-a strâns mâna lui Liviu Rebreanu ÅŸi a ascultat istorii inedite de la însuÅŸi Iacob Negruzzi. L-am invidiat fiindcă citeam mult, respectam ÅŸi intuiam povara pe care o purta un scriitor, le citisem biografiile ÅŸi ÅŸtiam care este rostul ÅŸi rolul lor în Istoria Literaturii Române (e adevărat, doar ceea ce era permis să ÅŸtiu în acea vreme).
Atât de sacră era fiinÅ£a Scriitorului în mintea mea de adolescent.
Cred acum, la fel ca atunci, că scriitorul are menirea de a filtra realitatea prin prisma propriei sensibilităţi ÅŸi de a o reda cititorului în esenÅ£a ei. Are rolul de a reflecta în tot ceea ce scrie o realitate pe care nu o găsim în niciun manual. Åži de a respecta adevărul. Chiar dacă adevărul pe care trebuie să îl trimită mai departe în timp este doar al lui. Sau, tocmai de aceea, pentru că este doar al lui ÅŸi eu, cititorul, aÅŸtept să mă întorc într-un Timp ÅŸi să retrăiesc o Istorie reflectate de memoria ÅŸi de sensibilitatea Omului care a trăit Istoria pe pielea lui ÅŸi a avut Timpul lui.
În opinia mea, scriitorul are responsabilitatea de a se supune doar propriei puteri atunci când făureÅŸte ÅŸi populează lumi, când ridică altare sau dărâmă cetăţi, când luptă, iubeÅŸte, urăşte sau crede, fără a cădea în capcana niciunei alte puteri, fie ea politică, economică sau de altă natură. Pentru că în clipa aceea adevărul nu va mai fi doar al lui ÅŸi mie, cititorul, nu-mi place să fiu manipulat, mai ales atunci când am la temelia sufletului rafturi de cărÅ£i sacre lecturate în singurătate ÅŸi interpretate timid sau incisiv la întâlniri cu critica literară, povestite între prieteni sau învăţate la orele de limba română, cărÅ£i care mi-au schimbat lumea din temelii de câte ori o credeam ruinată definitiv.
Un alt amănunt care mi-a venit în minte atunci când am încercat să scriu despre subiectul propus a fost unul pe care l-am citit în timpul liceului, în "Rădăcini", de Alex Haley. Despre griotul care a refăcut puntea dintre stră-stră-nepotul negrului răpit din satul lui natal ÅŸi dus în sclavie ÅŸi urmaÅŸii celor rămaÅŸi acasă.
Griotul este un poet-cântăreÅ£ ambulant în Africa occidentală. De fapt, exercită o funcÅ£ie de muzicant poet ÅŸi retransmite prin viu grai, din generaÅ£ie în generaÅ£ie, istoria unei familii. O învaţă, cât este ucenic, ÅŸi o îmbogăţeÅŸte, reuÅŸind să păstreze legătura între trecut ÅŸi prezent. Ceea ce nu am aflat din dicÅ£ionar, care era una dintre sursele de bază de informaÅ£ii pe atunci, a fost faptul că aceÅŸti grioÅ£i, care corespund oarecum trubadurilor medievali, deÅŸi sunt multe diferenÅ£e între ei, atunci când mureau, erau îngropaÅ£i în trunchiul unui baobab. Åži de acolo vegheau mai departe istoria lumii.
În mintea mea de adolescent, licean care îl studia pe Blaga, baobabul a corespuns gorunului din trunchiul căruia îi "vor ciopli/ nu peste mult sicriul", fiindcă Blaga era scriitor ÅŸi scriitorul are menirea de a aminti societăţii în care trăieÅŸte cine este, care îi sunt rădăcinile, de a-i aminti de unde a pornit ÅŸi de a o avertiza dacă drumul este greÅŸit, are menirea de a pune curcubeul lui peste furtunile societăţii în care trăieÅŸte, la fel cum Dumnezeu a pus curcubeul peste lumea de după Potop, ca semn al legământului Său cu oamenii.
Am, din fericire, o bibliotecă frumoasă. Îmi place să citesc. Pentru mine, Scriitorul este cronicarul lui Dumnezeu, ascultă, vede ÅŸi (tran)scrie despre întâlnirile Lui cu omul. Iar societatea este formată din cititori (din nefericire, într-o proporÅ£ie din ce în ce mai mică). Eu am citit mai întâi haotic, mai apoi ordonat, am scris. Dar nu am reuÅŸit încă până acum să răspund la întrebarea lui Diderot: "Dar cine va fi stăpânul? Scriitorul sau cititorul?".
