DINU FLAMAND

Gellu Dorian:- Dinu Flămând, eşti acum în atenţia celor care consacră definitiv o valoare. Ai primit Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu". Ce însemnă pentru tine şi poezia ta acest lucru?

Dinu Flămând:- Nu poţi să-ţi imaginezi cât de onorat mă simt că am avut deja premiul care poartă numele lui Eminescu, încă de la culegerea mea de debut. Iar acum marele şaman al poeziei româneşti mă întâmpină, din nou, cu un larg surâs, pe un drum cu alte suişuri! Când stai mai multă vreme departe de ţara ta, ajungi să constaţi că ceea ce ai păstrat în memoria vie poate era chiar esenţialul. Nu ştiu dacă în urmă cu două decenii şi jumătate mi se întâmpla deseori să-mi recit mie însumi, în cutia de rezonanţă internă, versuri din Eminescu. Dar de când sunt pe drumuri o fac zilnic. Mă minunez de impecabilul "peisaj" al limbii române, cum este el figurat în cristalul care se numeşte Peste vârfuri (unde acea luna latină vine să îmblânzească asperităţile vârfurilor – vrâku – slave); sau, brusc,  îmi dau seama că neliniştitorul endecasilab: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" trimite la misterele de la Eleusis, la Phaidon-ul platonician sau la adânca şi criptica afirmaţie pronunţată de Euripide – "cine ştie dacă a trăi nu însemnă a muri, iar a muri nu este cumva a trăi"! Eminescu este dintre acei uriaşi creatori în compania cărora poţi să descoperi progresiv lumea, până la propria ta stingere. El, precum Camões, Dante, Petrarca, Gongora, Pessoa şi alţi câţiva, puţini, deţine foaia ta de drum şi are pentru tine câteva răspunsuri esenţiale, etalate în timp, dacă ştii să ţi-l faci călăuză.
M-am lungit, poate, cu acest răspuns fiindcă nu reuşesc să spun mai pe scurt superba uimire care se produce  cu "creşterea" lui Eminescu în mine. Iar dacă poezia mea, câtă este, a putut să ridice o voce, s-a întâmplat fiindcă acest om inspirat a ridicat definitiv limba română pe culmile de expresivitate ale marilor culturi.


G.D.:- Clujul echinoxist... Erai unul dintre cei mai activi din cercul din jurul revistei "Echinox"? Cine era spiritul director de acolo? Ce echipă ţinea revista în viaţă?

D.F.:- La Echinox marele spirit creator şi director a fost setea noastră de cultură. Noi eram prima generaţie ratată a comunismului "integral", generaţia celor născuţi imediat după sfârşitul războiului. Noi aduceam şi prima dovadă incontestabilă că homunculul comunist era imposibil. De îndată ce "ei" au uitat o fereastră larg deschisă la laborator, această primă generaţie experimentală a ştiut intuitiv că trebuie să evadeze, să aspire numai aerul depărtărilor. Sigur că unii dintre noi erau mai chibzuiţi şi mai temeinic instruiţi decât alţii (iar gândul meu drag se fixează pe numele lui Ion Pop, care a mânuit discret vâsla acestei improvizate şi năvalnice plute). Dar faptul că decenii la rând s-a perpetuat la Echinox deschiderea spre marile culturi şi aspiraţia spre universalitate, şi s-a transmis acea linie de conduită pe care ţi-o asigură doar dificultăţile învinse (inclusiv prin eforturile patetice ale autodidactului), spune foarte mult despre singurul efect miraculos petrecut în acei ani: frustrarea transformată în sursă de aspiraţii.


G.D.:- Se ştie că deceniul şase şi începutul de deceniu şapte Clujul a fost dominat de spiritul revistei "Steaua", şi acela imprimat de tenacitatea şi eleganţa lui A. E. Baconsky. L-ai cunoscut?

D.F.:- Pe Bakonsky l-am cunoscut numai din relatările steliştilor rămaşi la Cluj după ce poetul plecase la Bucureşti. În casa lui Aurel Rău, fratele mamei mele, care îmi şi furniza lecturi altfel intruvabile, se vorbea tot timpul de bătăliile estetice ale revistei, la care între timp debutase tânărul Adrian Popescu. L-am văzut pe Baconsky de vreo câteva ori în Capitală, dar nu am îndrăznit să îl abordez, deşi citisem cu creionul în mână mai cu seamă eseurile sale despre poezie şi traducerile. Mă bucur că Stelei şi steliştilor începe să li se facă dreptate, vezi minunatele pagini scrise de Eugen Negrici, care nu ocoleşte însă şi tributul plătit prolectultismului, într-o vreme când steliştii evadau, cu mari dificultăţi, spre poezia de notaţie şi spre intimismul ei intrinsec.


G.D.:- Ce alte personalităţi, la acea vreme, făceau din Cluj un centru cultural aparte, iar poeziei îi revenea greutatea cea mai mare?

D.F.:- Spitirul lui Blaga era foarte viu. Gurghianu şi Felea, pe lângă Rău, erau poeţi citiţi de noi, personalităţi pe care le frecventam. Trecuse prin oraş Ion Alexandru, plecat apoi să se ascundă prin Deltă, ca să scape de armată, şi lăsase o urmă puternică. Angela Marinescu, Pituţ, Prelipceanu, Blandiana, de asemenea, erau deja cu cărţi publicate şi comentate de noi sau cu un început de operă poetică. Reveneau din bezna deportărilor Marino, Balotă sau Mihadaş şi, cu intermitenţe pe la Cluj, Steinhardt. Dar echinoxiştii, cel puţin cei din echipa întemeietoare, făceau prietenie cu Rilke, Rimbaud, Trakl, Pavese, Hölderlin, Whitman sau T.S.Elliot... Ne-am străduit de la bun început să-i citim în original. Luam toate epocile de-a valma, dornici să "recuperăm" ceea ce nici măcar nu ni se oferise. Poate mă repet, dar ţin să insist asupra acestui frumos mister. Nici azi nu-mi dau sema cum de ştiam noi că trebuie citit cu prioritate Gotfried Benn şi nu Maiakovsky, Montale şi nu Nazim Hikmet, Valéry şi nu Brecht ş.a.m.d. Poeţii popularizaţi pe atunci încă mai erau Deşliu, Banuş, Bănuţă sau alţi Boureni, dar noi îi citeam pe Bacovia, Barbu, Blaga, înainte ca ei să fi fost reintroduşi în manuale. Iar poezia devenise un soi de contagiune colectivă a Clujului. Ca dovadă că la primele noastre şedinţe de cenaclu "oficiale", cele găzduite la Filologie, după ce debutaseră într-o cramă, veneau până la 500 de ascultători de poezie din tot oraşul, de toate categoriile.


G.D.:- Coborît la Cluj din Susenii Bârgăului (ţin minte două ziceri ale lui Teohar Mihadaş din acea zonă: "Cine-o făcut drum pe şăs/ Bârgăoani cărînd ovăz/ Cine-o făcut drum pe vale/ Bârgăoani cărând ocale". Sau: "Vorovitu-s-o vro tri/ Că pe mine m-or beli/ Ş-or face din pielea me/ Budilarăş şi cure/ Şi din pielea turului/ taşcă brigadirului/ Şi din pielea dinainte/ Portofel la preşedinte!" – acest spirit se întrezăreşte oarecum şi-n poezia ta?), trecînd prin Braşov, ai stat doar în timpul facultăţii la Cluj şi ai plecat la Bucureşti pentru a îmbrăţişa diverse funcţii, de la funţionar la Casa Cărţii la redactor la Editura Enciclopedică şi la revistaele "Flacăra", "Amfiteatru", "Viaţa Studenească" şi "Secolul XX". Ce ne poţi spune despre acest lung periplu prin diverse instituţii de cultură pînă la plecarea ta în 1989 la Paris?

D.F.:- Sunt ani mulţi în această înşiruire, câteva versuri, câteva eseuri şi traduceri la care ţin, multe nefericiri, ezitări şi umilinţe digerate, din care am reuşit să răzbat deasupra. Până când, pe la începutul acelui an decisiv, am simţit că mă umileam şi mai mult trăind în ceea ce ni se impunea tuturor! Am mai vorbit despre hârtoapele carierei mele de slujbaş prin instituţiile vremurilor, când am şi plătit pentru naivitatea de a nu fi ştiut unde anume mă lăsasem atras. Luminoasă, prin efect nescontat, a fost perioada de la Editura Enciclopedică, unde m-am trezit în compania unor oameni precum Mihai Şora, Nora Iuga sau Gabriela Adameşteanu, cu toţii trimişi acolo cu pedepse administrativ-ideologice. Ani frumoşi au fost şi la Amfiteatru, pe unde au trecut mai multe generaţii de tineri scriitori, intre care lunediştii şi colegii lor de prin alte centre universitare. Scurta perioadă de la Secolul 20, care practic era interzis să mai apară, a fost de asemenea rodnică şi interesantă pentru mine. Dar şi mai mult apreciez faptul că am participat la acea viaţă scriitoricească extraodinară şi complexă (nu le fie cu supărare celor care o diminuează fiindcă nu a fost o rezistenţă cu baioneta) prin care în condiţii de inimaginabilă ticăloşie anticulturală exercitată de puterea politică s-a încercat şi s-a reuşit salvgardarea unei vieţi spirituale de supravieţuire, în absenţa căreia vidul ne-ar fi aspirat complet. Cât despre spiritul "bârgăuan", probabil că un fel de încrâncenată revoltă îmi vine şi mie din sărurile minerale ale locurilor acelea. Comuniştii nu i-au putut îngenunchia pe grăniceri. Bunicul meu căruia îi port numele, Anchidim, a fost un om liber şi a ţinut ca acest lucru să se vadă şi să se ştie.


G.D.:- Deşi debutaseşi cu poezie din primul an de facultate în revista "Tribuna", unde o apariţie era considerată act de intrare în marea arenă a poeziei, n-ai debutat în volum decît în 1971, cînd erai deja la Bucureşti, pe cînd aveai vreo douăzeci şi patru de ani. A fost o amînare sau o aşteptare îndelungată, din 1966, anul debutului tău literar într-o revistă şi anul 1971, anul debutului tău cu o carte?

D.F.:- Eu aş fi vrut încă să mai amân apariţia Apeironului, căci pentru mine modelul de "debut", ca rigoare,  era Jocul secund barbian, cărticică pe care ajunsesem să o recit pe dinafară. Dar plecasem deja din Cluj şi acea experienţă era terminată. Trebuia să împing cartea spre tipar, se anunţau vremuri tulburi, şi am făcut-o renunţând la multe texte publicate deja prin reviste.


G.D.:- Pînă la plecarea ta din ţară, în 1989, ai publicat cinci cărţi de poezie şi, mi se pare, două de eseuri, una dintre ele despre Bacovia. E mult, e puţin?

D.F.:- E mai degrabă puţin, deşi puteam să reunesc în alte volume mai multă critică literară, dat fiind faptul că există risipite prin revistele vremii câteva sute de articole de ale mele, unele intrate la bibliografia obligatorie (de exemplu Naum heracliticul). De la un moment dat încolo competiţia cu cenzura devenise greţoasă, deci am renunţat să-mi mai văd numele pe vreo carte. Pînă şi la traduceri interveneau. Ora absurdă, celebrul poem al lui Pessoa Hora absurda (deci cu o diferenţă doar de o singură literă între titlul portughez şi singura echivalare posibilă în româneşte) a trebuit să fie rebotezat Ora ireală! Iar asta numai fiindcă unui imbecil de cenzor care viza paginile României literare i se năzărise că titlul marelui portughez i-ar putea dăuna comunismului multilateral românesc. Lumea uită repede că atmosfera era atât de toxică încât mulţi scriitori depuneau uneltele şi se stingeau pur si simplu.


G.D.:- Ai trăit în Bucureştiul în care Nichita Stănescu ţinea mai toată atenţia îndreptată spre el, cînd aceasta nu era cumva captată de ieşirile publice ale lui Adrian Păunescu, în echipa căruia ai stat un an. Unde te simţeai mai bine: în prejma lui Nichita Stănescu, ori prin grupul lui Virgil Mazilescu, un alt centru de atracţie pentru cei care trăiau poezia la cel mai înalt act chatartic, sau în exhibările publice şi de mare influenţă ale lui Adrian Păunescu. Regretai cumva atmosfera echinoxistă clujeană, care, orice s-ar fi spus despre ea, respira un aer occidental, pe lîngă cercul poeţilor germani din Banat?

D.F.:- Nichita mi-era drag pentru reveria lui lucidă, dar rareori frecventam garsoniera din Amzei, preaplină cu filatelişti-numismaţi-securişti-rondelişti şi veleitari de toată speţa. Păunescu a reusit să mă amăgească o singură dată, când m-a atras spre experienţa reportajului. La cenaclul faimos, iniţial doar cu profil literar, începuse prin a-l aduce pe Emil Botta, iar în acea variantă acceptam să-i dau şi eu o mână de ajutor. Ne-am despărţit repede, ştia că nu-mi place deloc incontinenta lui versificăraie. Prieten eram însă cu Daniel Turcea, delicat şi profund poet, a cărui spiritualitate de geometrii suave nu are mimic în comun cu poezia tămâiată a atâtor ortodoxizanţi recenţi. Cu Mazilescu petreceam bune ore de poezie în prima parte a întâlnirilor noastre, când alcoolul încă nu-i inunda venele. Îi pescuiam, cu tandră prietenie, "influenţele", până şi pe cele mai vagi, ecourile îndepărtate din unele lecturi comune (Kavafis, Gustaffsson, T.S.Elliot, ş.a.) şi ne lansam în discuţii despre comunicaţia transgeneraţională în poezie; adică faptul că furi din toţi şi din nimeni, şi că eşti simultan antic şi modern, atemporal şi, totuşi, limitat de pereţii cuştii contemporane. Imi lipseşte Virgil, cum îmi lipsesc discuţiile cu Petru Creţia şi cu Petre Stoica, cele cu Marian Papahagi şi cu Dimov, cele cu Negoiţescu şi cu M. Ivănescu, pe care nu l-am mai văzut de decenii. Iar atmosfera de la Echinox era imposibil să se reproducă în Capitală. Cât despre bănăţeni, eu am fost uluit de apariţia câtorva cărţi excepţionale, care nu făceau decât să-mi reconforteze simpatia pe care o aveam pentru ei şi legăturile ce se creaseră între ei şi clujeni încă din primii ani ai Echinoxului. Perioadă în care noi ne-am identificat repede şi cu colegii nostri ieşeni. Atunci l-am cunoscut şi pe Culianu.


G.D.:- Erai mulţumit de cum era receptată poezia ta de critica literară sau de către publicul larg? Pentru că, din cît se ştie, poezia ta nu era una de impact larg, ci una ce ţinea de o anume intimitate, cum de altfel este marea poezie a lumii din toate timpurile? Totuşi se alerga şi după gloria imediată. Imaginea poetului pe acele vremuri era alta faţă de cea de acum.

D.F:- După succesul revistei ne-am fi aşteptat ca primele noastre cărţi să le stârnească mai mult interes criticilor activi ai momentului. Care au scris laudându-ne, dar, cu rare excepţii, fără un entuziasm mai susţinut. Poezia noastră părea prea cuminte în comparaţie cu ceea ce era considerată a fi, pe atunci, frenezia experimentării, în trena lui Nichita. Multe din iluziile creatoare ale acelor decenii, care deseori batjocoreau mai degrabă sintaxa decât să rupă cu adevărat vechile convenţii, dădeau la strungă improprietăţile de limbaj şi călăreau anacolutul, s-au stins de la sine. Acolo unde a lipsit onestitatea din poezie nu a existat nici experiment, nici reală revoltă, nici reală poezie. Cititorul român inteligent a avut totdeauna fler pentru această indicibilă onestitate, care valorează mai mult decât toate teoriile savante şi rămâne, la o adică, singura şansă pentru ca poezia ta sa nu ruginească iremediabil deja în timpul propriei tale vieţi.


G.D.:- Ce te-a determinat să părăseşti ţara, tocmai cînd aerul libertăţii bătea şi peste malurile Dîmboviţei? Părea mai sigur şi mai curat aerul de pe malurile Senei?

D.F.:- Nu simţeam nicio adiere de libertate peste Dâmboviţa cea suprapusă, în acel început de an 1989. Dimpotrivă. Era o sinucidere colectivă în huruit de macarale, cu prăbuşiri de biserici si cu grave surpări de conştiinţe. Eu nu m-am gândit să-mi las ţara, ca dovadă că zugrăveam în casă în momentul când am plecat spre Portugalia sa realizez numărul centenar Pessoa pentru revista Secolul 20. Ulterior am realizat că acei zugravi deveniseră şi "garanţia" pentru întoarcerea mea (ca să vezi cum le zugrăveşte destinul, când vrea să-ţi fie prieten!). Dar pe drumul spre casă, chiar lângă Sena, am simţit că soarta mi-a dat o ultimă şansa să supravieţuiesc, cu perspectiva de a-i scoate şi pe ai mei din acel infern. Însă totul e prea complicat şi prea greu de explicat într-un interviu. Nu ştiu nici eu din ce energie ascunsă în mine a rezultat acea decizie. Ar trebui să scriu o carte, dacă aş putea...


G.D.:- La Paris ai început să colaborezi cu materiale pentru BBC şi Europa liberă. Ce se mai putea face de acolo pentru schimbarea mentalităţilor din Est, pentru că acesta era rolul acestor posturi,  de unde  te-ai îndreptat apoi spre Radio France Internationale?

D.F.:- Monica Lovinescu mi-a spus imediat că am o bună voce de radio. Virgil Ierunca m-a lăudat şi pentru promptitudinea cu care m-am manifestat în presa scrisă franceză, fără să ezit. Cred că ei m-au recomandat peste tot. Încă nu se simţea nici acolo în aer furtuna europeană, iar apoi mondială, ce urma să se dezlănţuie. Dar România ceauşistă era pusă la index: Mitterand refuzase plănuita vizită la Bucureşti (chiar dacă mai târziu avea să facă o controversată vizită în Berlinul răsăritean). Interviul lui Dinescu din Libération a avut efectiv un impact important. Al meu, ceva  mai redus, a urmat la puţin timp, însoţit de ecouri în Le Monde şi prin alte ziare. Presa franceză era hotărâtă să nu mai trateze cu obişnuitele ambiguităţi situaţia din  România. Este ceea ce şi explică ecoul avut în Franţa de iniţiativele profesorilor belgieni, care mobilizaseră, în aceeaşi perioadă, un real protest europeaan împotriva planului ceauşist de demolări. Mă simţeam cooptat într-o superbă cauză. La BBC şi la Europa Liberă făceam însă cu precădere materiale despre politica internă franceză, care mi se cereau. La RFI am intrat în mod mai susţinut de prin luna mai, în acelaşi an; o vreme am continuat sa lucrez febril pentru toate cele trei posturi, fără să aleg temnele (şi chiar împingând literatura  pe plan secundar). Au fost pentru mine două decenii trăite pe linia frontului, acolo unde realitatea îţi apare pe retină cu ceţurile confuziei sale istorice. Eram la microfon în direct  la mai toate evenimentele româneşti şi internaţionale de mare anvergură. Faptul că puteam să-i tălmăcesc ascultătorului român gândirea din lumea liberă şi să-i reconstitui firul unor evenimente din care să-şi tragă singur concluziile mi-era destul. Şi cu prisos benefic pentru mine.


G.D.:- Mai bine de jumătate din activitatea ta literară este cea de traducător. Te-ai apropiat mai mult de literatura portugheză, de cea spaniolă, latino-americană, de cea franceză, deşi ai început cu traduceri din Martin Booth, în colaborare cu Liliana Ursu. În ultima vreme eşti concentrat pe Fernando Pessoa, el însuşi o întreagă literatură, prin cele peste 70 de heteronime. Ce ne poţi spune despre această activitate? Este traducătorul un creator sau doar un "trădător" autorizat şi recunoscut?

D.F.:- Gustul pentru traduceri mi-a apărut în perioada Ehinoxului, când m-am străduit să-l "imit" pe Marian Papahagi, care îi citea pe poeţii străini în original, graţie excepţionalului său poliglotism. Mai apoi, în anii frigului, marii poeţi străini mi-au ţinut de cald. Il traduceam pe Pessoa imbrăcat în pantalonii de sky, în momentul în care în biroul meu erau doar câteva grade peste zero. Nu mă gândeam că voi ajunge să public acele traduceri, pe care a trebuit apoi să le reiau în mai multe variante. Era doar o probă de rezistenţă, o vaccinare cu autenticitate într-o lume în care nu mai exista aproape nimic frumos. Am mai scris despre  experienţa formativă/ creatoare/ hermeneutică a traducerii, atunci când exerciţiul nu are banala dimensiune comercială. Totul e traducere, se ştie! Totul, din momentul în care mintea se deschide spre alte orizonturi iar sensibilitatea, emoţia se studiază pe sine cu circumspecţie, până învaţă cum să se transmită spre celălalt, în acest uriaş dialog transgeneraţional. Iar în poezie adevărata traducere nu trebuie să... miroase a traducere. Trebuie să fie o transubstanţiere, sau nimic. Când nu-mi dau seama cine sunt eu însumi, când spiritul meu somnolează sau plonjează în metabolismul rutinier al timpului, un mare poet străin mă poate salva oferindu-mi dificultăţile lui profunde. E un soi de psihanaliză estetică, darul unor greutăţi invinse care te poate îmbărbăta.


G.D.:- Cu ce scriitori români din străinătate ai ţinut legătura şi dacă ai simţit o solidaritate a acestora măcar cu lumea lor din afară nu şi cu cea din ţară, pe care, fie o blamau, fie o ignorau total?

D.F.:- De obicei, solidaritatea între scriitori este transnaţională, atâta cât există. Nu trebuie să ne facem mari iluzii. Cu mulţi scriitori români din străinatate comunic  fratern. Cu alţii de prin alte literaturi am devenit prieten sau chiar frate de cruce, cum e cazul prozatorului portughez  Lobo Antunes. Dar există printre scriitori unii "profesionişti" ai solidarităţii, care se implică în mai toate cauzele, mari sau mici. Mie imi plac egoiştii. Şi ei se bucură sincer când se întâlnesc, la valori pe care le consideră sensibil egale, şi schimbă între ei îmbrăţişări sau strângeri de mână sincere, pentru o clipă uitând de ferocea competiţie a audienţei. Altfel, acest exerciţiu compulsiv, de vânare a emoţiilor colective, are şi un vag disimulat calcul de profit social. Puţini scriitori români au reuşit în ultimele decenii să iasă pe tarabele librăriilor occidentale şi să-şi facă un  nume. Nu ştiu dacă o mai bună solidaritate între ei le-ar spori şansele sa devină mai vizibili. Venim din ţara din care venim, şi care încă nu este clar vizibilă în partea ei contemporană, deşi este atât de profundă în partea ei legendară. Limba în care scriem încă mai are nevoie de o enormă armată de traducători pentru a face cunscută literatura noastră actuală. Pentru reuşita literară nu există soluţii externe gata fabricate. Dacă iţi blamezi ţara numai de dragul de a poza în victimă tot nu ajungi prea departe (aşa cum nu au făcut un drum lung nici elogiatorii naţionalişti ai plaiurilor şi istoriei noastre). Eu nu uit că literatura este o formidabilă aventură a singurătăţii care se zgârie pe obraji să scape de singurătate. Acolo unde cărbunii devin flacără nu e nimeni să sufle din foale. Rămâne acolo doar misterioasa combustie a neliniştii tale, precum şi uriaşa resemnare, cu care erau atât de familiari anticii, dar pe care noi nu o înţelegem, fiindcă trăim într-o lume aseptizată ce nu integrează nici ghinionul nici eşecul: adică Destinul!

(Interviu realizat de Gellu DORIAN)

 

DINU FLĂMÂND – LAUREATUL PREMIULUI NAŢIONAL DE POEZIE "MIHAI EMINESCU" PE ANUL 2010

În ziua de 15 ianuarie 2011 a fost decernat la Botoşani, în sala de spectacole a Teatrului Mihai Eminescu, Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pe anul 2010, ajuns la ediţia a XX-a. Juriul, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Alexandru Călinescu, a decis ca, din cei cinci nominalizaţi – Ion Mircea, Vasile Vlad, Nicolae Prelipceanu, Dinu Flămând şi Ovidiu Genaru -, premiul să revină poetului Dinu Flămând.
De asemenea, acelaşi premiu, dar pentru Opera Prima, i-a revenit poetului m. Duţescu, pentru cartea "şi toată bucuria acelor ani trişti", apărută la Editura Cartea Românească în  2010. Au mai fost nominalizaţi poeţii: Sorin Despot, Val. Chimic, Naomi Ionică şi Bogdan Lipcanu. Din juriu au făcut parte: Al.Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Daniel Cristea-Enache şi Andrei Terian.