Darius povesteşte cu propriile cuvinte drumul anevoios pe care a trebuit să-l parcurgă pentru a-şi convinge inclusiv mama că are talent în acest domeniu, şi că nu doar fetele pot face performanţă în contorsionism, scrie in editia de astazi Libertatea.ro.
Iată-i povestea emoţionantă:
"M-am nascut in Cluj – Napoca in 1998, dar din cauza divortului mamei si a tatalui am copilarit in Botosani, doar cu mama si bunica. Mama este expert – statistician la Directia Judeteana de Statistica din Botosani, bunica este pensionara, iar eu, elev.
La varsta de 8 ani am descoperit contorsionismul, principala mea pasiune care mai tarziu avea sa imi schimbe viata. Vazand o colega de clasa facand podul, am simtit imediat ca si eu pot face asta si chiar mi-ar placea, daca as putea invata mai multe elemente de la ea.
Avand in vedere ca eram in clasa a doua, nu prea stiam sa comunicam si respectiva fata mi-a spus sa incerc la Palatul Copiilor din Botosani, la cercul de gimnastica, unde lucra si ea. Adevarul este ca mama de la inceput nu a fost de acord cu asa ceva si spunea ca m-ar vedea jucand fotbal sau baschet, nu facand gimnastica, asa ca mi-a luat 2 saptamani pana am convins-o sa ma duca. Auzind ca doamna profesoara Belicov Carmen are in grupa doar fete, mama m-a dus, sigura ca nu voi fi acceptat. Doamna profesoara a zis din start ca nu primeste baieti, insa eu nu m-am putut abtine si am spus ca vreau sa fac asa ceva si chiar mi-ar placea sa invat, sunt absolut fascinat de aceasta arta. La insistentele mele, doamna profesoara i-a zis mamei sa ma lase o ora si jumatate cu grupa ei si sa revina. Cand am intrat in sala de gimnastica, unde era si colega mea de clasa, am simtit imediat ca sunt exact in locul in care ar trebui sa fiu, asa ca, urmarind celelalte fete, am inceput si eu sa ma incalzesc. Dupa jumatate de ora, a venit doamna profesoara si m-a prezentat fetelor. De curiozitate a vrut sa imi incerce flexibilitatea. A ramas uimita cand a vazut ca mobilitatea mea depasea cu mult pe cea a fetelor, iar cand a venit mama, i-a zis ca nu ma mai lasa. Mama era de fapt cea mai surprinsa, nu ii venea sa creada ca tocmai am fost acceptat, iar eu jubilam!
Am continuat sa merg la cercul de gimnastica si in doar un an de zile, doamna profesoara a reusit sa ma scoata pe scena cu doua dansuri. Aveam un duet cu colega mea de clasa si unul individual. Eram foarte entuziasmat, iar rezultatele nu au intarziat sa apara: am obtinut de fiecare data locul I si nu numai pe plan local, ci si national. Rezultatele cele mai bune le-am obtinut insa dupa acel an, in 2008 si 2009, cand am mers la toate festivalurile nationale de dans si bineinteles ca am luat numai premiul I. De asemenea, un moment important a fost in 2008, cand am participat in calitate de caz umanitar la emisiunea "Dansez pentru tine".
Viata mea s-a schimbat complet in 2009, cand am decis sa plec la Bucuresti, la Liceul de Coregrafie "Floria Capsali". Am fost si acolo acceptat, dar eu am crezut ca la acest liceu voi practica contorsionism si nu a fost asa. Acolo am intalnit baletul. In clasa a cincea eram obsedat si de aceasta arta. Spuneam ca vreau sa fiu balerin si contorsionist.
Probabil cel mai dificil moment din viata mea a fost plecarea de acasa la varsta de numai 11 ani. Mama venea la mine din 2 in 2 saptamani si era destul de greu sa ma descurc singur intr-un internat unde existau foarte multe probleme. Am luptat mult pentru a-mi fi bine, dar niciodata nu am fost multumit cu adevarat ca stau la internat. De-abia asteptam dimineata ca sa ma pot duce la scoala pentru a scapa de internat pentru cateva ore si ajungeam in clasa cu o ora inaintea inceperii cursurilor. Faptul ca luptam din rasputeri sa fiu bun si mai ales faptul ca imi reusea mi-a adus foarte multi dusmani.
Mi s-au facut diverse farse si eram deseori jignit, adevarul este ca nu aveam niciun prieten. Imi placea sa ma consolez cu gandul ca sunt bun la balet si ca trebuie sa ajung departe.
Mergeam seara la dus si baietii mai mari din internat intrau iarna cu zapada si aruncau in mine, bateau incontinuu la usa pe timpul noptii si baietii din liceul meu ma injurau oriunde ma vedeau. Faptul ca traiam greu si eram batjocorit de multe ori nu m-a distrus , ba din contra, m-a intarit si m-a inarmat cu nepasare. Privesc viata intr-un mod foarte optimist si nu ma enervez niciodata, stiind ca totul are o rezolvare. Sunt probabil un visator si tot ce fac, fac cu pasiune.
Anii au trecut si in clasa a saptea incepeau olimpiadele de balet. O veste trista si dureroasa, in special pentru mama, a fost ca profesoara de balet nu a vrut nici macar sa ma pregateasca cu o variatie de balet. Eu sunt baiatul care in iunie 2010 a luat premiu de excelenta in balet si in octombrie 2011 eram, dupa spusele doamnei profesoare, o caricatura care doar incearca sa faca balet. Doamna mi-a adresat de nenumarate ori acuzatii grave si neadevarate, sfarsind prin a nu ma mai corecta la ora de balet si atunci cand auzea numele meu, se stramba de parca auzea de un infractor. Nici macar mama nu a putut sa o opreasca din a ma acuza si a ma jigni.
Din fericire, eu nu m-am lasat descurajat de rautatile spuse de ea si am continuat drumul meu, asa ca in 2012, nemaisuportand ora de balet predata de ea, mama a cerut mutarea mea la o alta profesoara care ma sprijina, chiar daca am ceva lacune in balet, vrea cu adevarat sa ma ajute. Chiar si asa, din cauza stresului acumulat probabil la ora primei doamne profesoare, pasiunea mea pentru balet a cam disparut, acum nemaidorindu-mi sa devin balerin. Incerc sa ma axez pe contorsionism si dans acrobatic. Cine stie ce voi face pe viitor? Cert este ca de contorsionism nu ma voi lasa, va ramane pasiunea mea de suflet.
Mama a gasit o casa cu chirie disponibila in Bucuresti, foarte aproape de scoala mea, care ne incanta si pe mine, si pe colegul meu, si pe mama. Desi conditiile sunt destul de precare, abia acum pot spune ca sunt fericit.
Timpul pe care l-am petrecut in Bucuresti, la Liceul de Coregrafie, nu pot spune ca l-am petrecut degeaba fiindca am invatat multe lucruri importante, chiar si in viata reala, dar regret ca nu am mai dat spectacole de contorsionism si ca de multe ori neglijam orele fixe de contorsionism in care trebuia sa ma antrenez deoarece antrenamentele de balet erau foarte obositoare si corpul meu nu mai putea face fata. Norocul meu este ca flexibilitatea mi-a ramas aceeasi. Pe de alta parte, in domeniul contorsionismului, nu prea m-a sustinut nimeni, nici macar mama, care a facut atatea sacrificii de a ma "educa" in capitala.
Ea nu este prea incantata de ceea ce fac si mi-a zis de la inceput ca daca voi participa la "Romanii au talent", nu voi trece cu siguranta in semifinala, ceea ce pe mine in schimb nu m-a descurajat, ba chiar m-a ambitionat sa ii arat ca am talent.
De multe ori vorbesc pe internet cu persoane din diferite locuri precum America, Germania, Olanda, India, care ma apreciaza foarte mult si ma indruma in contorsionism si ma ajuta cu sfaturi. Ei mi-au spus de multe ori ca ghinionul meu este ca traiesc in Romania si ca in America, de exemplu, as avea mult mai multe sanse de afirmare. O data am vorbit chiar cu Zlata, contorsionista mea preferata, dar a fost o conversatie scurta, din pacate.
Participarea mea la "Romanii au Talent" inseamna pentru mine in primul rand o sansa de afirmare pe plan national, dar de asemenea vreau sa le arat celor care nu mi-au dat niciodata vreo sansa ca pot si ca am talent. Faptul ca am primit 3 de "Da" din partea juriului m-a facut sa am si mai mare incredere in mine si, sincer, ma simt implinit in domeniul contorsionsimului, avand in vedere ca in ultimii ani am lucrat singur. Nu am spatiu deloc sa ma antrezez atat cat ar trebui si nici pe cineva care sa ma invete sau sa ma ajute in practicarea unor elemente noi si deosebite.
Aceasta emisiune imi va schimba viata cu siguranta deoarece lumea ma va cunoaste si am foarte multe sanse sa fiu bagat in seama de cineva care chiar m-ar putea ajuta", scrie Darius.
