Sâmbătă dimineaţă, mare agitaţie la sediul unui agent economic din Botoşani. Mai tineri sau mai trecuţi de prima tinereţe, Alexandru, Cătălin, Florin, George, Răzvan şi Alexandra, Mihaela, Manuela şi Mirela s-au trezit odată cu zorii. Au început să încarce în maşini tot ce au adunat în ultima lună pentru nişte sufleţele necăjite şi nevinovate că s-au născut într-o lume ce le pare potrivnică. Au strâns bani, au făcut diverse achiziţii, au strâns de prin case ce li s-a părut că ar fi mai de folos unor copii şi au pornit către Viişoara, înşirând mai multe maşini pe şosea.
Când convoiul a ajuns pe toloaca de lângă curtea Floricăi, femeia păzea o oală cu apă pusă la fiert pentru hăinuţele celor mici. Avea lacrimi în ochi pentru că, doar cu o seară înainte, Ramona, fata cea mai mare, şi copiii ei, Viorel şi Robert, se adăpostiseră în casa ei şi aşa micuţă la câte suflete încap în ea.
Un miros de turte cu zahăr, aşa cum mâncam la bunici, se răzvrătea să iasă din cămăruţa afumată în care mai multe perechi de ochi albaştri şi căprui priveau cu atenţie la ce se întâmplă. Ramona făcea turtiţe pentru mic dejunul copilaşilor, care mai de care mai gălăgios ori mai neastâmpărat.Cu gura plină de cristale de zahăr şi cu ochii scânteind larg a mirare, Gabriela, Răzvan, Daria şi mezinul David, cărora li se adăugă copilaşii Ramonei, numără de la geam pe toţi cei care au năvălit în curtea lor, cărând preţioasele daruri.
David, cel mai mic dintre ei şi miracolul Floricăi, zâmbeşte ştirb când în casă intră musafirii, iar Daria mai, mai s-ar arunca în braţele lor. Gabriela, de 10 ani, şi Răzvan, de 8 ani, sunt lideri, coordonând "gloata" de micuţi care se bagă peste tot şi se mişcă fără oprire.
Distracţia începe atunci când din maşini sunt descărcate o cadă, o chiuvetă, o canapea, două pachete cu plăci ce vor forma mai târziu două dulapuri pentru hăinuţe, un covor şi multe, multe sacoşe şi saci. Într-o cameră începe montarea dulapurilor, în baie se instalează cada şi chiuveta, în cealaltă cameră se aşează covorul cel nou şi canapeaua ce va odihni trupurile obosite de muncă.
Şi pe bună dreptate, pentru că băieţii cei mari ai Floricăi erau la câmp, la adunat ciucălăi pentru foc. Şi asta pentru că de la ultima vizită la Viişoara, preotul Vasile Găină, "îngerul păzitor" al familiei Floricăi, a făcut ce ştie mai bine şi cu banii trimişi de oameni cu suflet a tocmit un meşter care a făcut o sobiţă, astfel ca iarna să nu-i prindă nepregătiţi.
"Aşa ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, să ajutăm efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Pentru că dacă ai ajutat pe săraci, ai mângâiat pe cei în suferinţă şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi", glăsuieşte părintele şi vorbele sale se aşează ca o pătură călduţă peste tinerii înfriguraţi şi emoţionaţi.
Pentru musafiri e de lucru şi niciunul nu stă degeaba. Se schimbă între ei, îşi pasează responsabilităţi, au treabă. Curând, dulapurile sunt gata montate, numai bune de pus la locul lor. Se face loc în cameră, se schimbă locuri, se mai pune una, alta, apoi e rândul sacoşelor şi al sacilor.
Apar hăinuţe, jucării, ghetuţe de iarnă şi pantofi. Bucuria copiilor atinge punctul culminant când primesc tot felul de pluşuri moi şi pufoase în care îşi îngroapă feţele, alintându-se. Gabriela îi supraveghează cu privire de om mare, atentă ca fiecare să aibă câte ceva în mânuţă. Primeşte şi ea o jucărie şi îşi aduce aminte că şi ea e copil astfel că îşi permite să zâmbească larg de sub căciuliţa roşie.
Sacoşele mai conţin şi pungi cu zahăr şi făină, sticle cu ulei, tot felul de provizii plus detergenţi de toate soiurile şi... dintr-o dată în cameră se face linişte atunci când Manuela începe să împartă dulciuri, iar Alexandra intră în cămăruţa înghesuită purtând un tort atât de frumos de parcă nici nu ar merita mâncat ci numai privit. Micuţii aşteaptă cuminţi să-şi primească fiecare felia, iar mama primeşte o icoană care să îi păzească de ce e rău.Florica zâmbeşte cu lacrimi în ochi. Copiii ei tocmai au învăţat că încă mai există solidaritate şi le mulţumeşte tuturor pentru eforturile făcute. Musafirii însă au învăţat o lecţie importantă: indiferent cât de grea ţi se pare viaţa, undeva, o mână de copii şi-ar dori să aibă măcar o jumătate din ce ai tu.
"Nu mi-am putut închipui că se poate trăi în condiţiile astea, aşa de greu, cu atâtea lipsuri. Mi se pare groaznic de trist", spunea unul dintre "musafiri".
Părintele Vasile îi linişteşte însă, spunându-le că harul lui Dumnezeu păzeşte fiecare casă de necăjiţi şi de unde primesc o lingură de mâncare, aceasta va spori, să-i îndestuleze pe toţi.
"Să nu-i judecăm, asta e cel mai important. Se spune că Dumnezeu a împărţit mintea, la unii le-a dat mai mult, la alţii mai puţin. Nu este treaba noastră să ne întrebăm de ce unii acţionează într-un fel şi alţii nu. Dacă putem însă să-i ajutăm pe cei în nevoie, să o facem. Dacă nu, să ne vedem de treburile noastre şi de greşelile noastre pentru că pentru ele vom da socoteală la un moment dat. De ce să-i ajutăm? Pentru că am fi putut fi noi cei în nevoie şi în necaz. La asta să ne gândim mereu, că noi sau copiii noştri suntem binecuvântaţi că nu avem asemenea necazuri. Copiii nu sunt vinovaţi şi dacă facem ceva, pentru ei să facem", ne sfătuieşte părintele Vasile Găină, iar binecuvântarea lui le umple sufletul de mulţumire musafirilor că au făcut un lucru bun.
Treaba e terminată, echipa se strânge la maşini şi îşi ia rămas bun de la femeia cu care viaţa nu a fost darnică decât în lacrimi şi necazuri. Dar viaţa merge înainte, cu speranţă. Cu speranţă şi cu gândul că au făcut un lucru bun pornesc spre casă şi
musafirii. A fost o zi de sâmbătă de care nu vor uita prea curând.
