In Sfanta Evanghelie de la Luca, in legatura cu intrarea biruitoare a Domnului Iisus Hristos in Ierusalim, se spune - intre altele - ca atunci cand Domnul era aproape de Ierusalim, la coborasul Muntelui Maslinilor, ucenicii Lui il laudau cu glas mare pentru minunile pe care le-au vazut si strigau zicand: " Bine este cuvantat, Cel ce vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus!" (Lc. 19, 38).
Auzind aceste cuvinte de lauda, unii dintre fariseii care erau in multime au zis catre Domnul Hristos: "Invatatorule, cearta-ti ucenicii... ". Si Domnul a zis celor ce doreau sa inceteze lauda lui Dumnezeu: "Daca ei vor tacea, pietrele vor striga" (Lc. 19, 39).
Intelegem din aceste cuvinte ale Domnului ca sunt lucruri care trebuie spuse, sunt adevaruri care trebuie marturisite, sunt cuvinte care nu trebuie tacute, ca avem datoria sa ne angajam intr-o lucrare de preamarire a lui Dumnezeu, de raspandire a lucrurilor bune, sa fim gata sa marturisim adevarul si sa inmultim binele cu cuvantul si cu fapta.
Tot in Evanghelia dupa Luca, in legatura cu vestirea cea buna adusa dreptului Zaharia, pe cand el se gasea in templul din Ierusalim si tamaia spre slujba lui Dumnezeu, ingerul Gavriil i s-a aratat si a vestit ca sotia lui, Elisabeta, pe care Zaharia o stia stearpa, urma sa-l nasca pe Sfantul Ioan Botezatorul. Dreptul Zaharia, auzind aceasta veste, s-a mirat si a avut o indoiala in suflet si chiar a zis catre inger: " Dupa ce voi cunoaste eu aceasta? " (Lc. 1, 18)
Atunci ingerul Gavriil i-a spus: " Eu sunt ingerul Gavriil, cel ce stau pururi inaintea lui Dumnezeu, si am fost trimis sa-ti binevestesc tie acestea. Iata, vei ramane mut pana cand se vor implini acestea, pentru ca n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor implini la timpul lor "(Lc. 1, 19-20).
Iata, iubiti credinciosi, o imprejurare in care omului i se cere sa fie mut. O situatie in care s-a ajuns pentru indoiala, pentru necredinta - "Iata, vei ramane mut... ". Cu alte cuvinte, chiar de ar mai vrea sa vorbeasca, nu mai poate. "Pentru ca n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor implini la vremea lor... " De ce vei ramane mut ? Ca sa nu raspandesti necredinta. Ca sa nu raspandesti indoiala, ca sa nu bagi in sufletul altora vreun gand care ar sapa la temelia multumirii lui, ar sapa la temelia lucrarii lui. Tu nu crezi, dar, pana cand o sa vezi, nu-ti vei mai putea marturisi necredinta.
Suntem in fata a doua situatii deosebite, in fata unei imprejurari in care ni se cere sa vorbim, sa spunem, sa laudam pe Dumnezeu si alta in care ni se cere sa tacem, sa amutim. Cele care aduc necredinta si indoiala trebuie sa le tacem, iar pe cele care aduc credinta si intarire sa le spunem, sa le raspandim.
Ce anume s-a spus, in pilda, despre bogatul nemilostiv si despre omul sarac? Fiecare-si ducea viata lui asa cum ne ducem fiecare dintre noi viata noastra. Stiti de ce, iubiti credinciosi? Pentru ca viata nu se traieste prin comparatie, nu se traieste prin asemanare, fiecare are viata lui. Nu poti iesi din viata ta, ca sa duci viata altuia si nici altul nu poate iesi din viata lui, ca sa duca viata ta. Fiecare are viata lui, pe care i-a dat-o Dumnezeu prin parintii care l-au adus in aceasta lume, viata pe care si-a croit-o el.
Oamenii mai invatati vorbesc despre o "memorie cosmica ", adica despre o minte care le cuprinde pe toate si care vine la vreme si ne spune: Uite ce-ai facut atunci, ce-ai zis atunci. Asa cum ne spunem si noi, unii altora. Dar este si o carte inauntrul nostru, o carte a vietii noastre, in care se scriu lucrurile pe care le facem si care ne fac ceea ce suntem pana in clipa de fata; totul se scrie in noi.
Nu-i totuna ca ai citit o carte buna sau rea si ca ai uitat-o. Pentru ca chiar daca ai uitat cartea pe care ai citit-o, de pe urma ei tot ti-a ramas ceva, a intrat in insasi compozitia ta. De aceea e de mare insemnatate ce facem. E de mare insemnatate ce gandim. E de mare insemnatate ce citim. E de mare insemnatate ce ascultam. Se vorbeste de o intinare a mintii, de o intinare a ochilor, de o intinare a auzului prin lucruri care nu sunt folositoare, curate. Lucrurile acestea nu raman numai in ochi, in minte, in auz, in pipait, ci raman in noi insine, in sufletul nostru, ne fac ceea ce suntem noi.
Bogatul acela nemilostiv si saracul Lazar isi duceau fiecare viata lor. Unul se desfata si altul statea necajit, dar rabdator si supus vointei lui Dumnezeu. Asa a fost dintotdeauna in viata aceasta si toata lumea zice ca sigur e cu putinta pana la sfarsitul lumii sa fie si bogati si saraci.
Cei doi oameni din pilda s-au dus in lumea cealalta, in aceea in care marturisim noi cand zicem: "Astept invierea mortilor si viata veacului... " si ca Domnul Hristos cel ce s-a inaltat la cer " iarasi va sa vie sa judece viii si mortii..."si cand zicem: " raspuns bun la infricosatoarea judecata a lui Hristos sa cerem". Marturisim ca este o lume mai presus de lumea aceasta pe care o vedem si pe care o simtim si-n care traim, in lumea cealalta lucrurile nu mai sunt asa cum sunt in lumea aceasta, ci in mod schimbat: bogatul ajunge la rau, in iad; saracul a ajuns la bine, in rai.
Pentru lucrurile acestea nu exista, iubiti credinciosi, nici o dovada, ci dovada va fi cand se vor implini. Asa a spus si ingerul bine-vestitor catre dreptul Zaharia: " Cuvintele mele se vor implini la vremea lor". Deci, ceea ce am auzit noi astazi in Sfanta Evanghelie se va implini la vremea sa. Fiecare vom ajunge sa ne convingem de aceste lucruri, daca nu suntem convinsi, numai cand ne vom intalni cu ele. Si atunci nu vom mai putea zice ca n-a fost asa.
Dar, daca n-avem destula credinta, ar fi bine sa ramanem muti, sa nu ne aratam necredinta, pentru ca, zice sfantul Pavel in epistola catre Timotei: "cuvantul nostru va roade ca si cangrena ".
Stiti ce pacat mare e sminteala si indoiala? Daca ne gandim la ceea ce a spus Domnul Hristos: " iar cel ce va sminti pe unul din acestia mai mici care cred in Mine, mai bine ar fi de el sa-si lege o piatra de moara de gat si sa se arunce in rau " (Mt. 18, 6), mai bine ar fi sa moara mai inainte de a raspandi sminteala, pentru ca sminteala ramane si dupa ce nu mai este omul care face sminteala.
Bogatul (din pilda) ii cerea lui Avraam sa-l lase pe Lazar sa-i potoleasca setea. Raspunsul lui Avraam ne intereseaza acum in mod deosebit. A zis asa: " intre noi si voi mare prapastie este (e vorba de departarea intre rai si iad, intre fericire si nefericire), e o distanta mare.
Aici doar ne pregatim locul din lumea cealalta. Cuvintele acestea: "intre noi si voi mare prapastie este ", se potrivesc si pentru viata pe care o traim noi. Toti oamenii buni sunt departati de oamenii rai. Toti oamenii cumsecade sunt departati de oamenii care nu sunt cumsecade, chiar daca traiesc impreuna. Sunt de multe ori in aceiasi familie. Nu se potriveste sotul cu sotia, nu se potrivesc parintii cu copiii, nu se potrivesc fratii intre ei. De ce? Pentru ca intre unii si altii e mare prapastie.
Ce fel de prapastie? Sa stiti ca nu vin toti oamenii la fel in lumea aceasta: unul aduce o mostenire rea, altul una buna; din parinti, din bunici, aduc in lumea aceasta o mostenire. Talantii pe care ii da Dumnezeu in existenta lor. Si aceasta stare cu care vine omul, il desparte de la inceput pe unul de celalalt.
Si zice cate cineva: "Ma, parca nu-s frati astia ". Si totusi sunt frati. Dar unul aduce o mostenire rea, din strafunduri de existenta, si altul aduce o mostenire buna, tot din strafunduri de existenta. Dar nu-i numai atata. Omul traieste, fiecare intr-un fel, fiecare invata ceva: o meserie, o invatatura si cu ceea ce face, se face si el pe el insusi. Si iarasi se face distanta intre oameni.
Bunatatea unuia, rautatea celuilalt, ii desparte pe unul de altul. Pentru ca omul e fiinta care gandeste. Mai ales gandurile-i despart pe oameni, in viata nu-i asa, ca la socoteli, ca 2 plus 2 totdeauna fac 4, ca 4 fara unu totdeauna-i 3. Nu-i asa! Ci fiecare om gandeste cu gandurile lui, fiecare om are mai intai viata care a trait-o si apoi intelegerea la care ajunge. Si de aceea nu se pot oamenii intelege unii cu altii, pentru ca nu au toti acelasi fel de viata si fiecare are viata lui si viata ii formeaza gandirea si dupa aceasta gandire isi formeaza viata, ca este o legatura intre ceea ce gandeste omul si ceea ce face, si apoi intre ceea ce face si ceea ce gandeste.
Ce-i intai, gandul sau fapta? Cateodata-i gandul, cateodata-i fapta. Si fapta pregateste gandul si gandul pregateste fapta, si asa se face ca " intre noi si voi mare prapastie este ". Oamenii care se potrivesc intre ei inseamna ca au cam acelasi mod de viata, s-au silit cam la fel, s-au supus vointei lui Dumnezeu, intrebarea este: cum putem, in aceasta lume, sa desfiintam distantele dintre noi? Ca in lumea cealalta, prin puterile omului nu se mai poate face nimic, dar in lumea aceasta se poate. Ce se poate? Ce ne leaga intre noi, si ce ne desparte.
Ne despart rautatile, adica oamenii buni cu cei rai nu pot fi laolalta, chiar daca se silesc. Omul cel bun il ingaduie pe celalalt, il ajuta, dar oamenii rai nu sufera nimic, n-au nici un fel de ingaduinta, sunt gata numai sa darame in jurul lor ca sa poata trece ei sa-si faca drum.
Se intampla de multe ori ca omul face raul, dar gandeste ca face binele. Ganditi-va la aceia despre care spune Sfanta Evanghelie ca va veni vremea cand cei ce va vor ucide sa creada ca aduc slujba lui Dumnezeu. Auziti, iubiti credinciosi, ca omul, care omoara pe cineva, sa creada ca aduce slujba lui Dumnezeu! Cum putem oare sa iesim din distantele acestea? Cum sa inlaturam prapastiile acestea, sa nu mai fie bogati de intelepciune si saraci de intelepciune? Sa nu mai fie bogat de rele si sarac de bine? Sa fie toti saraci de rele si bogati de bine? La aceasta nu se poate ajunge uitandu-ne spre cer sau dorind numai.
Eu am calatorit cu niste prieteni de-ai mei de cateva ori si asa bine ne-am inteles, pentru ca fiecare dintre noi cauta sa faca cum doreste celalalt. Ei se credeau in programul meu si eu ma credeam in programul lor. Asta inseamna sa treci peste distante, peste prapastii. Sa ai aceasta dorinta de a face binele pentru altul; in familie de pilda: sotul sa se gandeasca mereu la fericirea sotiei, sotia mereu la fericirea sotului; copiii la bucuria parintilor; parintii la bucuria copiilor, si atunci se desfiinteaza distantele.
Dar daca fiecare spune ca numai el are dreptate, ca el stie, ca celalalt trebuie sa asculte, ca celalalt trebuie sa se supuna, atunci distantele (prapastiile) nu se desfiinteaza. Sigur ca sunt situatii cand cel cu experienta porunceste, cel cu mai putina experienta se supune. Gura iadului, dupa Sfantul Grigorie Sinaitul, este neascultarea, nesupunerea, razvratirea. Si smerenia e poarta raiului.
Ei, vedeti, iubiti credinciosi, care-i inceputul? O incercare de a se lasa omul unul dupa altul, nu ca sa faci rau, ci ca sa faci bine. Si apoi, mergand in smerenia care-i mai presus decat lumea aceasta, spune tot Sfantul Grigorie Sinaitul in Filocalia vol.7, ca smerenia-i mai presus de lumea aceasta si daca ne silim sa avem smerenie, trecem mai presus de lumea aceasta, ajungem in imparatia dragostei, care-i iubire. Dar sa stiti ca si cei care iubesc, pana la urma tot numai cu cei care iubesc se pot uni intr-un gand curat.
Se spune in Pateric ca un cuvios a fost intrebat: "De ce fugi de noi?" Si el a zis: "Pentru ca cei din ceruri sunt mii si milioane si au aceiasi voie, iar oamenii au multe voi si nu pot sta cu oamenii care-s feluriti. Dumnezeu stie ca va iubesc de la starea mea, dar nu pot fi cu toti - si cu unul care vrea bine si cu unul care vrea rau si mai bine stau cu Dumnezeu care vrea tot binele ".
Se spune ca saracul Lazar a fost rugat de catre bogat sa mearga pe pamant sa spuna cum e dincolo, pentru ca oamenii sa se indrepte, mai ales cei din casa lui, ca sa nu mearga la rau. Raspunsul e foarte semnificativ: "Au pe Moise si pe prooroci, sa creada in ei".
Luati aminte, ca n-a zis Domnul Hristos de pilda: "Au Evanghelia si Apostolul, sa creada, ci au pe Moise si pe prooroci". De ce? Pentru ca pilda a fost spusa pana cand Evanghelia nu se raspandise in lume si Domnul Hristos nu se putea referi la ceva de viitor, ci s-a referit la ceva din vremea aceea. Sa creada in cele pe care le aveau ei pana atunci.
Noi avem mult mai mult decat cele din vechime. Avem Evanghelia, avem invatatura Sfintilor Apostoli, avem invataturile Sfintilor Parinti. Sa credem in ele si atunci va veni si vremea cand, crezand in ele, ne vom schimba spre bine, vom putea aduce marire lui Dumnezeu ca apostolii, care cu glas tare preamareau pe Dumnezeu, chiar daca vor mai fi farisei dintre aceia care vor mai zice: "invatatorule, cearta-ti ucenicii". Aceia nu-s vrednici sa vorbeasca, nu-s vrednic sa spuna ceva, si de aceea, noi sa ne tinem calea de a preamari pe Dumnezeu prin sfintele slujbe, de a preamari pe Dumnezeu prin randuielile Sfintei Biserici.
Iar daca avem indoiala, daca suntem gata sa raspandim relele si spurcaciunile, atunci sa ramanem muti, asa cum a fost sortit sa ramana mut, o vreme scurta, si Dreptul Zaharia.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugaciunea Maicii Preacurate si ale tuturor sfintilor, sa ne intarim in ganduri bune, sa ne intarim in dorinta de a spori binele, in dorinta de a curma relele din noi.
Sa ne ajute Dumnezeu sa desfiintam distantele dintre noi, sa dorim fiecare binele celuilalt, intru aceasta sa se preamareasca Dumnezeu, care este unirea tuturor, spre fericirea noastra, aici pe pamant, spre fala lui vesnica si spre fericirea cea vesnica in care nadajduim sa ajungem, dupa ce vom trece din viata aceasta. Amin!
Parintele Teofil Paraian
