Mi se cuibărise de câteva zile în minte o întâmplare și, de câte ori reluam povestea, simțeam cum emoțiile îmi hrănesc sufletul, ca o rugăciune în Ajun de Crăciun.

Mi-o mărturisise o prietenă, educatoare de o viață într-un sat gârbovit de nevoi, dar năpădit și el de tot soiul de oameni.

Povestea suna cam așa:

La ușa grădiniței stă pitită o femeie. O știa, era mama unei copilițe din grupa ei. Familie sărmană, oameni simpli, săraci cu duhul. O întreabă ce așteaptă, pentru că încă e dimineață, mai e vreme multă până la terminarea programului.

-Ei, doamnă, zice femeia și brusc întinde mâinile spre educatoare. Iaca, un pachet de biscuiți. Să-l împărțiți la copii.

Dă să plece, dar educatoarea îi întinde înapoi pachetul de biscuiți: sunt prea mulți copii în grupă pentru ca un biet pachet de biscuiți să poată mulțumi fiecare guriță pofticioasă.

Dar femeia e hotărâtă:

-Doamnă, eu dimineață mergeam pe drum. Și am găsit un leu. M-am gândit: pot să cumpăr o pâine, dar sigur a căzut de la vreun copil! Cum să cumpăr eu pâine din banii ăștia? Și am luat un pachet de biscuiți. Iaca, l-am adus să îl împarți mata cum vei ști, și să dai o bucățică și la fata mea...

O lecție de viață, de la o femeie sărmană, zice prietena mea înduioșată.

Povestea stăruia în mine și devenise, de la o zi la alta, o rugăciune tainică pentru oamenii care știu să fie oameni.

Era și motivul pentru care acceptasem invitația la mica serbare de Crăciun a elevilor de la Liceul "Sfântul Stelian" din Botoșani. Îmi era dor de oameni frumoși. Îi cunoscusem mai bine astă-vară, când am realizat împreună cu ei un material pentru ziua de 1 iunie, pentru rubric Botoșăneanul Zilei.

Îi revăzusem apoi implicați în acțiuni de voluntariat, auzisem de premii meritate, de mici pozne sau întâmplări, îi zăream la biserică sau în drumul lor spre școală. O admiram pe cea care, într-un fel sau altul, le schimbase viețile și, poate, destinul: prof. Alina Răileanu.

Îi priveam acum la mica lor serbare, alături de altă generație, cea încă mică și vulnerabilă. Prof. Alina Răileanu le povestește despre premiul pe care tocmai l-au primit cei mari, ca membri ai Asociației "Inimi la unison", la o gală importantă, care a avut loc la București (detalii VIDEO). Sunt mândri, fericiți, împliniți. Sunt maturi și responsabili. Uniți și poartă în ei o smerenie a vârstei care le stă bine și pe care tot mai rar o găsești pe chipul tinerilor.
 
Și, fără să imi dau seama, cu gândul încă la pachetul de biscuiți al femeii sărmane, primesc și eu în dar povestea mea:

Se cântă colinde. Eroii mei sunt în sală, alături de părinții veniți să îi urmărească pe cei mici, elevi ai Liceului "Sf. Stelian".

Versurile sau emoțiile, încărcătura momentului sau cine știe ce altă stare o copleșesc pe una dintre fete. Cântă și plânge... Prof. Alina Răileanu o trage din grup și cântă împreună, ținându-se de mână.

Fata nu contenește din plâns, dar cântă!

Aplauze, zâmbete, stare de bine. La un moment dat, o agitație nouă străbate rândurile. Urmează un colind pe care îl vor cânta, în fața grupului, un băiat și... fata noastră izvorâtoare de lacrimi. Toți stau cu sufletul la gură. Pentru a mai potopi șuvoiul de lacrimi ce stă să cadă peste versuri de colind, prof. Alina Răileanu merge lângă fată.

Colindul începe, umerii fetei se cutremură deja, mâinile se zbuciumă de la un ochi la altul.

Și aici începe povestea! Din sală, Adi se ridică și se așază în față, lângă colindători. Doamna se retrage și îi lasă împreună. Lacrimile sar peste scaune, se împrăștie printre părinții cuprinși de emoție.

Fata plânge, la un moment dat Adi o cuprinde firesc de după umeri: nu e singură!

Ei sunt oamenii simpli și frumoși, capabili de gesturi mărunte din care ei își făuresc, zi de zi, sufletul: un bănuț transformat într-un pachet de biscuiți, un culegător de lacrimă a aproapelui, un profesor care, prin dăruire, are putere de a schimba vieți, poate destine!

Mă înclin cu respect și le dedic aceste rânduri, cu gând de sărbătoare creștină.

Crăciun fericit!  

(Florentina Toniță)
 

VEZI SI: Scoala vietii, sau despre copilariile tarzii!