Ajuns la mănăstire, am văzut în cele din urmă, grupul mare de tineri de ambele sexe, toÅ£i studenÅ£i care formau un cerc de sute de persoane, în livada mănăstirii, în jurul unui mamelon. Pe acela stătea ca pe un scaun un bărbat tânăr, extrem de frumos, îmbrăcat cu o sutană albă din lână de miel ÅŸi încins cu o curea lată de piele neagră, pe care era o cataramă cu un X mare pe ea.
Părul era negru lucitor, cu o barbă relativ mică, totul încadrând o figură frumoasă, din care Å£âÅŸneau două jeturi ca de laser, din ochii de un albastru ce nu-1 puteai privi. Personal nu aveam intenÅ£ia de a audia pe acest personaj care te frapa, apărându-mi în minte întrebarea dacă acest bărbat este sau nu un impostor, care farmecă sutele de studente din jurul lui. M-am plasat la distanţă de peste o sută de metri de acel grup, care-l asculta în extaz pe preotul călugăr, sprijinindu-mi umărul de unul din pomii tineri din jurul meu. Eram extrem de curios ce putea spune acest călugăr cu studii universitare unui grup mare de tineri, studenÅ£i la rândul lor, apreciaÅ£i în mediul lor ca elite.
Am fost mirat de ceea ce povestea cel din vârful mamelonului, recunoscând că era vorba de o nuvelă a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, pe care o citisem mai demult, tradusă în franceză sub denumirea "La flame" (Flacăra) (....)
Grupul de sute de studenÅ£i urmărise cu emoÅ£ie acea nuvelă, aÅŸteptând cu nerăbdare discuÅ£iile cu părintele Arsenie. Eu l-am văzut cum coboară de pe acel mamelon ÅŸi în loc să se ducă pe aleea ce ducea la stăreÅ£ie, se îndrepta în direcÅ£ia în care eram eu. M-am dat repede la o parte, dar părintele Arsenie mi-a pus o mână pe umăr, întrebându-mă: "Ei, Dane, spune drept, mai crezi că sunt un impostor?". Åžtiam sigur că nimeni de acolo nu mă cunoaÅŸte, fiind pentru prima dată la Mănăstirea Sâmbăta, iar sora mea, destul de timidă ÅŸi retrasă, nici nu mai era prin preajmă. M-am întors spre părintele, privindu-l emoÅ£ionat, dar ÅŸi jenat, rugându-l să mă ierte, că într-adevăr îmi puneam această problemă, implorându-l în minte pe Dumnezeu, să mă ajute în rezolvarea dilemei mele. (...)
Afirm cu modestie, că de atunci s-a creat o prietenie între noi, de care eram fericit, deÅŸi conÅŸtient de marea lui superioritate, care l-a făcut iubit de o Å£ară întreagă, fiind marele duhovnic de care românii năpăstuiÅ£i de soartă aveau atât de multă nevoie. În puÅ£inii ani care au urmat până la arestarea mea de către regimul comunist, părintele Arsenie ÅŸtia de greul ce mă aÅŸteaptă. (...) M-a emoÅ£ionat profund constatarea că părintele Arsenie are haruri divine, pe care numai sfinÅ£ii le au. În relaÅ£iile uzuale cu Părintele, m-am convins de imensul decalaj dintre marea lui forţă spirituală ÅŸi oamenii obiÅŸnuiÅ£i, cu care el nu discuta, ci răspundea fiecăruia la gândurile pe care încă nu le exprimau. A fost marea milă a lui Dumnezeu asupra mult încercatului popor român, ca în cea mai grea perioadă din istoria lui, cea a ocupaÅ£iei comunisto-sovietică, să-1 aibă alături pe sfântul părinte Arsenie Boca.
Părintele Arsenie, la fel ca marii sfinÅ£i, trăia în afara timpului, putând avea o viziune clară asupra desfăşurării lui. (...) Aceste prime pagini Å£in loc de introducere în modesta mea prezentare a vieÅ£ii părintelui Arsenie, încercând să redau cadrul real de desfăşurare a luminoasei vieÅ£i a acestui Sfânt, mult prea sus ca spiritualitate, comparativ cu neînsemnatele noastre existenÅ£e".
(Fragment din introducerea cărÅ£ii "Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre" - Dan Lucinescu)
