Moartea prematură a asistentei - șefe din cadrul Secției de Pediatrie II a Spitalului Județean „Mavromati” , Tamara Guluță, în vărstă de 57 ani, a îndurerat cadrele medicale din Botoșani. Aceasta a decedat în cursul zilei de duminică, după ce a fost internată mai bine de două săptămâni la Terapie Intensivă, fiind diagnosticată cu noul coronavirus.
Colegii de breaslă, micii pacienți sau părinții care au cunoscut-o au doar cuvinte de laudă și regretă nespus pierderea unui cadru medical competent și a unui om de o blândețe extraordinară.
„Pediatria a pierdut un profesionist dedicat meseriei, o persoană cu un suflet nobil și cald, mereu cu zâmbetul pe buze!”, este unul dintre zecile de mesaje de condoleanțe.
Însă întrebarea care circulă în asemenea momente pe buzele tuturor este de ce nu s-a făcut mai mult pentru acest om și pentru alții care au decedat în urma infectării cu Covid-19. De ce unii pacienți aflați în stare gravă la ATI beneficiază de tratament preferențial și sunt transportați în centre universitare iar oamenii simpli sunt lăsați la mila Domnului și a medicilor?
Stelian Aivăncesei, șeful serviciului R.U.N.O.S din cadrul Spitalului Județean “Mavromati” Botoșani este unul dintre cadrele medicale revoltate, pe bună dreptate, de această situație. El a tras un semnal de alarmă asupra acestui fapt fiind revoltat de situația creată și de faptul că unii pacienți au prioritate la viață și la serviciile medicale.
„Nu vreau să supăr pe nimeni, dar dacă se supără o să-i treacă, dar… oare nu se pot trimite în centre universitare și proprii salariați ai Spitalului Județean de Urgență Mavromati Botoșani? De ce alții pot ajunge iar cei simpli nu? S-a făcut tot ce s-a putut, dar oare de ce mai există spitale/clinici universitare? Cine are dreptul să ajungă acolo? Oare pentru V.I.P.-uri pot veni avioane, elicoptere iar pentru cei simpli, de la muncitorul necalificat la medic, nu se poate? Fiecare trăiește câte zile i-a dat Dumnezeu, dar dacă Dumnezeu ne dă zilele, de ce mai avem spitale? De ce oare când se agravează situația unui bolnav – salariat nu se trimite mai departe? Așa cum am spus, la Spitalul Județean de Urgență Mavromati Botoșani, personalul a făcut tot ce se putea face, dar oare un profesor-doctor nu ar fi putut face mai mult? Sunt întrebări pe care le pun și la care sigur, indiferent de răspuns, nu ar mai putea să o învie pe doamna asistentă șef, Guluță Tamara. Indiferent de funcție, de situația socială, trebuie să se înțeleagă că oricând poți deveni pacient, că ai dreptul la tot ce poate oferi medicina în ziua de azi, iar dacă cineva, undeva, cândva va ezita să trimită mai departe, la un spital superior (că de asta există), ai toate șansele să-ți rămână doar numele, nu și viața! Până când?”, este mesajul transmis de Stelian Aivăncesei.
De cealaltă parte însă, Monica Adăscăliței, șefa Direcției de Sănătate Publică (DSP) Botoșani, a precizat că nu s-a pus niciodată problema unui tratament preferențial aplicat vreunui pacient, iar transportul bolnavului aflat în stare gravă la ATI a depins doar de starea hemodinamică stabilă și de disponibilitatea locurilor din cadrul Institutului “Matei Balș” din București, iar decesul unor pacienți ține doar de “ghinion” și nu de tratamentul preferențial de care se presupune că ar avea parte o anumită categorie de cetățeni.
În cazul Tamarei Guluță, șefa DSP a precizat că s-a luat în discuție transferul pacientei la Institutul din București însă starea ei de sănătate nu i-a permis, ea fiind instabilă hemodinamic, fapt care nu i-ar fi permis să suporte transportul până acolo.
“Am avut discuții să o tranferăm dar a fost instabilă hemodinamic și nu ar fi reușit să suporte transportul aerian. Pentru un pacient cu o patologie pulmonară, cum a fost în cazul dumneaei, situația s-ar fi agravat și mai mult și era posibil să fi apărut decesul mai repede. Inclusiv transportul terestru pentru că e un drum destul de lung iar condițiile de transport sunt așa cum sunt. Au mai fost pacienți transferați dar nu s-a scris în presă”, a explicat Monica Adăscăliței.
Oricare ar fi adevărul, este cert faptul că virusul nu alege pe cine să lovească iar zilele fiecăruia sunt numărate. Întrebarea care se pune este în ce măsură norocul ne-ar putea ajuata în această situație?