Nu e ușor ca o simplă școală din România, din mediul rural, să participe la un proiect Erasmus+. Dar să îndrăznească să fie și coordonator al proiectului "The Past - An Evolved Gateway to the Future", iată asumarea unei mari responsabilități de către Școala Gimnazială Nr. 1 Dobârceni, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți cinci parteneri – Turcia, reprezentată de provinciile Adana și Antalya, Bulgaria si Macedonia.
Litera de lege a proiectului este reciprocitatea, schimbul, un dialog intercultural creativ, fondat pe o cooperare deschisă, care ne-a încântat pe perioada primei mobilități în Turcia, provincia Adana. La activitățile desfășurate între 16 și 20 decembrie au participat treizeci și cinci de profesori, câte șapte din partea fiecărui partener, iar acestea s-au încadrat în tema proiectului – redescoperirea valorilor tradiționale ale fiecăruia.
Un drum de două ore cu avionul către Adana, fragmentat de o escală la Istanbul, ne-a adus in patria portocalilor decorativi, în ținutul unde iarna sunt, uneori, și douăzeci de grade, iar vara, treizeci. Fuseserăm avertizați să ne aducem paltoanele de iarnă, mănușile, fesurile, căciulile, puloverele, însă odată ajunși acolo, ne-a venit în gând să le îngropăm, mioritic, la rădăcina interminabilelor șiruri ale portocalilor decorativi, cu fructe atât de amare, încât am fost tentați, pe moment, de ideea de a culege câteva fructe spre seară, cu gândul de a face dulceață, departe de ochii localnicilor, care nu s-ar fi arătat prea încântați de prăpădul ornamental la care ar fi fost martori.
Prima zi a fost dedicată unei vizite la școala Sehit Muhammet Ali Demir Ortaokulu, o școală generală cu 1800 de copii, fără clase primare și doar cu patru grupe de copii preșcolari. Am aflat astfel că norma de profesor este de cincisprezece ore, că se lucrează și sâmbăta, dar nu cu elevii, că o limbă străină se studiază de trei ori pe săptămână la clasele a V-a și a VI-a, iar la clasele a VII-a, respectiv a VIII-a, de patru ori. Nu-i de mirare că am fost înconjurat instantaneu de o șleahtă de prichindei dornici să comunice cu noi. Am fost pe la fiecare clasă și le-am vorbit în engleză. Imaginați-vă clase de câte patruzeci și trei de scandalagii în miniatură care vorbesc un cuvânt pe turcește, trei-patru în engleză și te chestionează, cu o fermecătoare naivitate: "What is your job?", de câteva ori la rând. Ștrengarii te încolțesc, împrejur se lasă o ceață deasă și numai tu contezi pentru ei. Te simți, pe rând, exponat zoologic uman, rob al gureșilor învățăcei, apoi ajungi să te crezi chiar Mesia și Profetul. Vorbesc în turcește și chicotesc, fetițele vor să fii prieten cu ele și să-ți spună ce au pe suflet, băieții te întreabă dacă ești pasionat de jocuri video, ești întrebat de zece ori care e numele tău, ce vârstă ai, dacă asculți muzică și dacă ești căsătorit și câți copii ai.
Istoria parcă și-a luat reset în Turcia. Imperiul Otoman, Înalta Poartă care ne-a privit atât de fioros, ani la rând, din cărțile îngălbenite de istorie, a apus în fața reformelor lui Ataturk, eroul civilizator, înfățișat pe toate tablourile. Datorită lui Ataturk, turcii au trecut la alfabetul latin, școlile au devenit gratuite și finanțate de stat, femeile au căpătat dreptul la vot, Imperiul s-a transformat în republică prezidențială. Noi, cei care recurgem eminescian la Țepeș Doamne, suntem mai degrabă preocupați de gloria unui trecut îndepărtat, aproape medieval, suntem contemplativi, romantici, ne așteptăm încă salvatorul care, pe zi ce trece, tot întârzie să-și facă cunoscută apariția.
Mâncarea a fost o supriză. Ne imaginaserăm râuri de carne de miel și de vită, munți de kebab și maratoane de mâncat shawarma, însă am fost serviți cu salate turcești, printre care trona un soi de sfeclă, sucuri de morcovi fermentați, completate de castanele și scoicile de la vânzătorii ambulanți. Nu e de mirare că toți sunt subțirei de la atâtea salate, a știut ceva Profetul când le-a interzis porcul, pe care l-au înlocuit cu carnea mai puțin gustoasă de oaie. Ne-am delectat și cu specialitățile: sarmalele lor lunguiețe, acrișoare și umplute cu orez, vinete și ardei umpluți, tonele de deserturi: baclavalele, cu același gust și puțin cam zgârcite la conținutul de nucă, dar bogate în miere, cataiful, sarailiile, rahatul turcesc cu fistic, salamul de nuci, colacii tradiționali și multe alte prăjituri.
Am cules portocale, mandarine, clementine și lămâi direct din copaci, după ce am insistat și am glumit, propunând o soluție românească, cu rădăcini turcești – luatul cu anasâna. I-am întrebat pe profesorii din Turcia: "Domnilor, dacă nu ne lăsă gazdele de la restaurant (unde tocmai serviserăm masa), în livada lor, să culegem niște portocale, luăm și așa! Ia spuneți-mi, e legal să deții arme de foc aici? Arcuri cu săgeți, de pe vremuri, mai aveți? Sulițe, praștii? Dorim să ne calculăm șansele de supraviețuire după un heist de portocale dat în vileag, în funcție de proiectilele cu care sunt fugăriți hoții pe aici!".
A fost singura dată când am regretat că nu aveam la dispoziție punga cu pungi de acasă, pentru că ne umpluserăm buzunarele pantalonilor, am pus și-n geacă și tocmai aflaserăm că există si lâmâi dulci, o corcitură fructuoasă între mandarină și lâmâia acră, deosebit de delicioasă și de negăsit pe ale noastre meleaguri!
În provincia Konya am aflat că maiestuosul mausoleu dedicat poetului și misticului de limbă persană Mevlana, ale cărui învățături sufite – sufismul fusese o mișcare anticlericală și ascetică - centrate pe iubire, bunătate, înțelepciune, toleranță, sunt prețuite și astăzi. Nimeni nu a făcut din mausoleu o nouă Mecca sau Medina, ci un locaș de pelerinaj care poate fi vizitat de oricine. Legenda istorisește că poetul, atunci când a auzit că i se pregătește un mausoleu ce ar rivaliza cu grandoarea piramidelor egiptene, ar fi răspuns: "Ce mausoleu poate fi mai măreț decât însuși cerul liber?". Modest, adept al unui stil de viață simplu, ascet convins, crezul lui Mevlana se poate întrevedea într-un splendid poem despre iubire: "Tu nu ai idee despre cât de mult am căutat un dar pe care să ți-l aduc. Nimic nu părea potrivit. Care este rostul să aduci aur minei de aur, sau apă oceanului? Tot ceea ce-am putut găsi se asemăna cu dusul mirodeniilor către Orient. Nu e de folos să-mi dăruiesc inima și sufletul, pentru că sunt deja ale tale. Așa că ți-am adus o oglindă. Privește-te pe tine și adu-ți aminte de mine".
Turcii sunt și ei profesori, la fel ca noi. Au elevi buni, dar și elevi dificili. Sunt în plin proces de islamizare și devin din ce mai credincioși. Se uită la noi cum râdem și ne privesc nedumeriți, au impresia că râdem de ei, pentru că nu ne cunosc prea bine. Noi râdem mult, mâncăm mult, suntem o nație vocală, zgomotoasă, un vacarm aproape colonizator, suntem un popor romanic cu influență slavă - râdem și de cele sfinte, avem în sânge și un pic de Ivan Turbincă acolo, ne facem toate poftele și nu ne mai pasă care-i raiul și care-i iadul. Se uită la noi cu spaimă cum încercăm "turkish raki" de patruzeci și cinci de grade, pe care îl bem sec, și nu le spunem că la noi avem o băutură care ajunge și la șaizeci și cinci de grade, pentru că nu am venit aici concurențial. Am venit din reciprocitate, cuvântul acestor zile, pe care dorim să o împlinim în anul următor, când le va veni rândul să ne viziteze și ei. Ne duc la atelierele de olărit, unde ne suflecăm mânecile și aproape că reușim să modelăm un soi de strachină rudimentară, ne trezesc din somn la cinci-șase dimineața când se roagă și cântă și ne obișnuim și cu aceasta, ne fac un spectacol cu o noapte de Henna și ne atenționează să nu ne speriem, pentru că se vor auzi sunete sălbatice și să nu credem cumva că se invocă spirite demonice. Pesemne că n-au auzit încă cum chiuim la nunți, mai ceva ca Dănilă Prepeleac în întrecere cu diavolul, când ne bucurăm și ne veselim, preluăm bucuria celor doi miri, bărbierim ritualic mirele, dar nu cu cuțitul, ci cu coasa - care semnifică atât viața, încolțirea, grânele, cât și moartea, secerarea - ne adunăm în cerc și răspândim fericirea. Realizăm din nou că nu suntem atât de diferiți, avem meșteri olari, avem bisericile noastre, unde se cântă, dar nu chiar atât de devreme. Suntem puțin mai comozi și se pare că însuși Dumnezeu așteaptă după noi, iar El nu se supără, ci ne știe metehnele și ne acceptă și așa, ca un profesor conștient că zurbagiii aceia de elevi cu care s-a pricopsit vor ajunge oameni maturi, impliniți, într-o bună zi, așa că-i lasă să mai copilărească încă puțin.
În proiectele Erasmus+, totul începe de la o seriozitate a meseriei de profesor. Iar o colegialitate care transcende granițele și topește hotarele, fie acestea miile de kilometri distanță sau diferențele politice sau culturale, se transformă, treptat, în prietenie, în vizite de bună voie, neîngrădite de finanțarea unui program european. Călătorind și făcând schimburi de experiență, ne punem o oglindă și îi vedem atât pe alții, cât și pe noi. "Așa că ți-am adus o oglindă. Privește-te pe tine și adu-ți aminte de mine", spune Mevlana.
Pentru că întindem în retrovizor o fărâmă a civilizației și a culturii noastre, o punem pe talgerul balanței și sperăm din toată inima că darul cel mai potrivit este acea bucățică din noi care vibrează cu emoție atunci când ne amintim de locul în care ne-am trăit copilăria și adolescența, ulița copilăriei, momentele fermecate în care ni s-a pus în mână prima carte de Eminescu și Creangă, cărora le-am mers apoi pe urme și care ne-au îndemnat, după ani de ucenicie, să răspândim și celorlalți lumina cunoașterii.
(prof. Sorin Rotundu)