Florica Campanu, un om care il iubeste pe Dumnezeu pentru ca o tine in viata!
Salonul are paturi multe, sa tot fie vreo 7, in fiecare dintre ele cate doua femei. Florica pare una cu patul, trupul ei fiind dependent de alte maini care sa o miste cativa centimetri macar. Langa ea, o fata, sa fi avut abia vreo 18 ani, ne intampina cu bucuria ochilor mari si plini de voiosie. Nu stiu ce boli a adunat, dar in mod sigur rostul ei acolo este de a proteja trupul chinuit al Floricai. Nu stiu nici cum o cheama pe fata, si probabil ca nici nu are nume. Este Fata-inger... A stat mult prin spitale, prin cele de psihiatrie mai ales, dupa ce in copilarie a suferit o trauma din care nu pare sa isi fi revenit. Din cand in cand ii prinde mana Floricai si se minuneaza de gingasia ei, a mainii careia boala i-a intors formele si i-a unduit parca toate oasele, formand un caus intors spre inapoi.
Usa salonului se deschide si o asistenta - de pe alta sectie, tine sa precizeze - aduce o femeie noua. Toate paturile sunt ocupate de cate doua paciente si cea nou venita ramane tintuita in mijlocul incaperii. Nimeni nu o invita pe vreun pat, mai ales ca bunicuta este dintre cele rotunjoare... "Apai ma duc acasa mai bine", zice batrana, desi nu face niciun pas spre usa. Sa vrea cineva, si nu incape nicaieri... "Asa e in toate saloanele?", intrebam. "Eeiiii, in altele au lipit paturile si dorm de-a latul, cate cinci...", spune cu inocenta si fara nicio urma de inversunare Fata-inger.
Ma intorc spre patul Floricai si realizez ca acolo, in bucatica aceea de camera, parca e alta lume, rupta de salon, de spital, de restul pacientelor tacute si pierdute in propria-le suferinta. Florica si Fata-inger par din alta lume...
Femeia care il iubeste pe Dumnezeu...
Despre Florica am auzit acum cateva luni: o femeie din Mascateni, care nu mai avea lemne de foc. Barbatul pleca in fiece dimineata in padure, de unde aducea cate o legatura de crengi cu care sa dezmorteasca soba. De cand cu zapada, crengile au ratacit drumul spre casa Floricai, iar frigul inghitea tot mai mult din trupurile celor trei fapturi. Florica este imobilizata la pat, de peste 10 ani fiind purtata in brate de barbatul ei. Un trup care, privit cu atentie, nici nu are cum sa fie o povara: la Florica, radacina pare sa fie in crestet, iar picioarele si mainile niste crengi de copac tanar, vlastare nici verzi, nici roditoare, cat sa impletesti din ele cruci de impodobit portile primavara!
Aflu despre Florica o sumedenie de povesti, dar mai ales despre credinta ei in oameni si in Dumnezeu, despre iubirea de oameni si de Dumnezeu. Se roaga zilnic, posteste. O fiinta pe cat de neajutorata, pe atat de optimista, care fascineaza prin puterea de a strabate viata de la un capat la altul, indiferent cat de aproape sau de departe ii va fi sfarsitul.
Ar vrea sa aiba bani, dar doar pentru medicamente si... sa ajunga la Bucuresti! A auzit ca acolo este o cruce unde, daca se va ruga, poate ca trupul ei se va invrednici si o va sculta. I-ar trebui bani de drum pentru ea si barbatul ei, care o va purta pe brate... Pana atunci, se bucura de fiecare om, de fiecare zi.
Viata pe strada...
In urma cu ceva timp, chinuita de lipsuri, Florica Campanu a cersit la oras. O aducea omul ei pe brate si ea astepta mila trecatorilor, fara insa sa ceara vreodata ceva. Florica parea ca se bucura mai mult de vorbe decat de bani sau de o bucata de paine. A venit frigul si a plecat acasa, la Mascateni.
A strabatut iarna, dar necazul a dat tocmai acum, in prag de primavara. S-a tarat sa ajunga la o vecina, sa imprumute bani pentru medicamentul de astm. A cazut rau, s-a prabusit si piciorul stang a pocnit dureros in doua locuri! A ajuns astfel la spital, tintuita in ghips...
Purtata in brate dupa nasterea copilului ei!
A avut probleme de mica, primele semne au chinuit-o pe la 7 anisori. Mergea la scoala si vedea cum fetele duceau pasul hotarat, iar ea cadea din cand in cand. S-a tinut pe picioare pana in adolescenta. Diagnosticul a fost naucitor: miopatie musculara progresiva. Este o boala a fibrelor musculare care prin degenerare progresiva duce la atrofierea musculaturii si, implicit, la stari de slabiciune si incapacitate motorie crescuta. Culmea este ca aceasta boala afecteaza in general baietii. Darzenia Floricai sa fi ispitit oare o maladie atat de crunta?
S-a casatorit si, dupa ce a nascut, nu a mai putut merge deloc. Copila ei, venita si ea pe lume cu probleme cardiace, are 12 ani. 12 ani de cand Florica se subtiaza la trup, se strange in oasele tot mai chinuite, ca niste crengi ale unui copac nici verde, dar nici roditor, cat sa faci din ele manunchiuri de cruci...
Femeia care iubeste viata!
Are o sumedenie de boli, la plamani, la ficat, astmul care ii consuma jumatate din pensia care nu ajunge la 300 de lei, restul mergand pe medicamentele care ii mai fura din durere...
"Cand am vazut-o prima data, am ramas tintuita in loc. Ochii parca m-au fascinat, vezi o lume intreaga in ei. Nu stiam ce ma tine in loc. Fiinta asta parea picata de pe alta planeta. Este mereu calma, nu e suparata pe oameni. Cum poate o fiinta cu atatea boli sa il iubeasca atat de mult de Dumnezeu?", se intreaba prietena mea si Florica are raspuns: "Dumnezeu ma tine in viata de atata timp... Am un barbat care ma iubeste asa cum sunt. Ma poarta in brate, face mancare - asa cum se pricepe si el - poarta de grija la copil. Ma rog pentru sanatatea tuturor, Dumnezeu ma iubeste, stiu asta".
Avem nevoie de gesturi de suflet!
Florica Campanu este un om chinuit, despre care am scris nu pentru a starni mila, ci pentru a ne determina pe noi, ceilalti, sa credem cu adevarat in noi, in fortele noastre. Neajutorarea fizica, darzenia sufleteasca si optimismul acestei femei darama orice prejudecata despre chin, suferinta, lipsuri si alte grozavenii care exista. Nu inseamna ca trebuie sa ne multumim cu putin, ci doar sa apreciem ceea ce avem! O bucata de paine rupta in doua si daruita aproapelui se completeaza, se aduna si creste din nou cu fiecare bucurie din ochii celor napastuiti...
Drama acestei femei nu este doar trupul care continua sa se rupa, sa se inchirceasca in boala. O copila de 12 ani traieste aceeasi viata.
Probabil ca Florica nu are sanse sa scape de boala care evolueaza de la an la an. Dar noi avem nevoie de oameni de oameni ca ea, care sa ne primeasca la sufletul lor atunci cand ii intampinam fie cu o bucatica de paine, fie cu o vorba buna... Si inca ceva: o copila de 12 ani ar putea imbraca de Paste o hainuta pe care nu o mai porti de mult. Ar putea intampina primavara cu un pantof care anul acesta nu te mai incape...
(F.Tonita)
