"Tot cu acest prilej, manecutele si acoperamantul ce a invesmantat Moastele Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou din Catedrala Patriarhala au fost daruite de Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane parohiei noastre, ca semn de binecuvantare si intarire a evlaviei credinciosilor care il vor avea fierbinte rugator pe Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou", ne transmite parintele Gheorghe Loghin, parohul bisericii.
Istoria Lemnului Sfintei Cruci
După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii la poalele Golgotei. În altă parte se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu.
Sfânta Elena a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica "Sfânta Cruce" din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI.
Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem".
Istoria Sfintei Cruci, de după, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor. În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.
Ulterior, fragmente din Sfânta Cruce au fost dăruite sau cumpărate, ajungând în mai multe locuri din lume, fiind expuse spre închinarea credincioşilor. (Ziarul Lumina)