Mitică Popescu e un "maistru" cinstit al teatrului românesc. Zice că nu e nici domn, nici tovarăş, ci pur ÅŸi simplu "Nea Mitică". Asta e o spusă a lui, mai veche. Dincolo de ea rămâne, însă, personalitatea fără cusur a artistului cu ÅŸtaif. O figură remarcabilă, în adevăratul sens al cuvântului, care joacă de multe ori doar prin propriile-i trăsături. Ochii care spun povestea înaintea vorbelor, făcându-se martorii stării celorlalÅ£i. Oglinzi în care realitatea imediată, brută, se ÅŸlefuieÅŸte cu umor, cu înÅ£elegere, cu un soi de tandreÅ£e ÅŸi un zâmbet abia perceptibil, amestec de ironie, căldură, sarcasm, dragoste. Uneori, cuvintele-i sunt rare ÅŸi apăsate, ca niÅŸte verdicte implacabile. Dă impresia că e făcut din tăceri lungi din care îÅ£i face hatârul să iasă, în răstimpuri, să vadă cine îl caută, cine eÅŸti. După toate astea, omul este de o discreÅ£ie ÅŸi de o modestie reamarcabile. Aproape că trăieÅŸte într-o ÅŸoaptă prelungă, ca să nu sperie somnul celorlalÅ£i. Åži, aÅŸa cum se întâmplă uneori, perfect împotriva oricărei logici, astfel de caractere sunt atrase în viroagele vieÅ£ii cu o violenţă incredibilă.
Maestrul Mitică Popescu este unul dintre românii care au supravieÅ£uit mizeriei închisorilor comuniste, fiind aruncat acolo, împreună cu alÅ£i tineri de seama lui către finele "deceniului negru".
M-au luat pentru că n-am turnat
"Eram la niÅŸte vecini, de un Sfântu Åžtefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povesteÅŸti la întâlnirile astea tot ce-Å£i trece prin minte, unii au spus că vor să plece în America. Eram 1958. ÎÅ£i dai seama. Mie mi-a intrat pe o ureche ÅŸi mi-a ieÅŸit pe cealaltă. După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Că eu n-am ÅŸtiut că ăia vor să fugă din Å£ară? "N-am ÅŸtiut". Că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii, n-am ÅŸtiut? "Nu, n-am ÅŸtiut". "AÅ£i discutat lucrurile astea între voi; n-ai auzit?". "Nu". "N-ai auzit... Lasă că-Å£i spunem noi. Uite că noi ÅŸtim!". Åži m-au condamnat la trei ani pentru "NedenunÅ£are de acte preparatorii pentru trecerea frontierei". Adică pentru că nu mi-am turnat niÅŸte prieteni care visau să ajungă în America. Dar nu-i nimic, că ne-a turnat altul care era acolo cu noi. Lasă că ăştia n-au ajuns nici în Gara de Nord, că nu le-a răspuns nimeni. Au fost arestaÅ£i pe vorbe, ÅŸi eu, odată cu ei".
Minciuna securistă are picioare lungi
Pe "FiÅŸa matricolă penală" a lui Dumitru Popescu, născut pe 2 decembrie 1936, la BucureÅŸti, student în anul II la Teatru, în momentul reÅ£inerii, scrie că a fost arestat de Securitate, pe 5 noiembrie 1958, "Pentru faptul de Trădare ÅŸi trecere de frontieră", fiind, apoi, depus în penitenciar la data de 9 februarie 1959. Îi citesc "fapta" de pe fişă ÅŸi se enervează. "E o tâmpenie. Nu înÅ£elegi că n-am avut niciun gând să fug?! D-aia mi-au ÅŸi dat doar trei ani. CeilalÅ£i au luat între opt ÅŸi 12 ani. Eu am luat minim de pedeapsă. Alta mai mică nici nu exista. E drept că-Å£i confiscau ÅŸi bunurile personale, dar eu aveam vreo trei cămăşi ÅŸi vreo două cravate cu zgârci, că se purta", spune maestrul cu o undă de umor.
Ar vrea să uite
Îl întreb cum a fost, ce a trăit, ce a simÅ£it. Îmi spune că nu vrea să vorbească despre trecutul ăsta. "E mult de atunci. Nu mai are niciun rost să iau povestea de la capăt. Să dezgrop morÅ£ii". Insist, îi spun că are. Că e vorba de viaÅ£a lui ÅŸi a celorlalÅ£i aflaÅ£i în situaÅ£ii similare. Se lasă greu, cu vorbe puÅ£ine ÅŸi pauze lungi.
"După arestare, o perioadă nu ne-au scos la muncă. AÅŸa era atunci. În vară, prin iunie, ne-au mutat, însă, de la Jilava la Periprava, la munci agricole, la porumb. E drept că n-am stat acolo decât vreo trei luni, până în septembrie. Pe urmă, ne-a mutat iar, în Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă - am lucrat la dig, la canalele de desecare. La Salcia am stat până în noiembrie 1961, când m-au liberat".
Îl întreb, apoi, dacă, la Periprava, l-a cunoscut pe Ficior. "L-oi fi cunoscut, l-oi fi văzut vreodată, dar de vorbit cu el n-am vorbit. Noi aveam belelele noastre cu subofiÅ£erii care ne supravegheau pe secÅ£ie ÅŸi care ne scoteau la muncă. Caraliii, ăştia ne mâncau nouă zilele".
DeÅŸi nu a stat mult timp în penitenciarul condus de Ficior, Mitică Popescu îÅŸi aminteÅŸte foarte bine condiÅ£iile în care a trăit acele luni. "Foamea era îngrozitoare. Ne dădea o zeamă de arpacaÅŸ ÅŸi un colÅ£ de pâine. Mâncai cel mai bine când visai. Apa pe care o beam era scoasă direct din Dunăre, iar Å£ânÅ£arii ne mâncau de vii".
Despre morÅ£i, maestrul îÅŸi aduce aminte că la Salcia numărul lor a fost mare. "A venit tifoida peste noi; muncile erau crâncene. MulÅ£i au murit de foame ÅŸi de epuizare. AlÅ£ii de inimă rea. N-aveam voie să primim pachet sau să ne vedem rudele. Eram rupÅ£i complet de lume. Oamenii, săracii, nu ÅŸtiau ce le face copilul; dacă le mai trăiesc părinÅ£ii; ce e cu soÅ£ia... Nimic. Sincer, eu am avut ÅŸansa că eram tânăr. Dar pentru cei în vârstă era îngrozitor. Se muncea pe rupte, trebuia să faci norma. Dacă nu, bătaia ta n-o lua nimeni".
Viaţa, de la capăt
În 1961, când i-au dat drumul din puÅŸcărie, securiÅŸtii i-au pus în vedere să nu discute nimic despre ce a trăit în aceÅŸti ani. "Mă urmăreau zi de zi. ToÅ£i eram urmăriÅ£i atunci, dar noi, ăştia cu "tinicheaua", în mod special. Fusesem dat afară din Institut, aveam probleme la dosar, nu mai aveam niciun rost. Abia după trei ani mi s-a permis să dau un nou examen la Teatru; ÅŸi asta datorită unor oameni care m-au apreciat în primii doi ani de ÅŸcoală". O singură satisfacÅ£ie spune că a avut. "Nu plăteam cotizaÅ£ia la partid, că pe noi ăştia cu probleme nu ne făceau membri de partid".
"Ce-au făcut ei a fost o mizerie"
Ani de zile, după ce s-a întors din "iad", n-a vorbit cu niciunul dintre foÅŸtii colegi sau cu cei pe care îi cunoscuse în detenÅ£ie. "Mi-a fost frică. Abia după mulÅ£i ani, m-am întâlnit cu Alexandru Paleologu, apoi ÅŸi cu Alexandru Ivasiuc ÅŸi am mai stat de vorbă. În puÅŸcărie îl mai cunoscusem ÅŸi pe I.D. Sârbu, dar de atunci n-am mai vorbit cu el. I-am jucat o piesă, la Piatra NeamÅ£, dar atât. El se întorsese acasă, în Craiova".
Tace întors în amintiri. Revine apoi ÅŸi, înainte să cadă cortina, îmi spune iar. "Eu vreau să fiu bine înÅ£eles! Nicio clipă n-am avut de gând să fug din Å£ară. Ce-au făcut ei a fost o mizerie...".
Biografie
Actorul Mitică Popescu s-a născut pe 2 decembrie 1936, în BucureÅŸti.
De-a lungul timpului ÅŸi-a construit o frumoasă carieră în teatru ÅŸi cinematografie, pentru care, în anul 2009, a fost recompensat cu "Premiul UNITER pentru întreaga activitate".
S-a remarcat în faÅ£a spectatorilor datorită rolurilor din piese precum "Oamenii cavernelor", "Cititorul de contor", "Nebuna din Chaillot", "O ÅŸansă pentru fiecare", "NiÅŸte ţărani", "Ivona, principesa Burgundiei", "Mătrăguna", "PescăruÅŸul", "Slugă la doi stăpâni" ÅŸi "Colonia îngerilor".
În lumea filmului a debutat încă de la sfârÅŸitul anilor ’70, când a fost distribuit în "Stejar – extremă urgenţă". Au urmat "Doctorul Poenaru", "Căsătorie cu repetiÅ£ie" ÅŸi "Trenul de aur". TotuÅŸi, memorabilă a fost interpretarea sa din filmul "MoromeÅ£ii", unde a jucat rolului lui CocoÅŸilă.
Mitică Popescu a avut chiar ÅŸi un rol de deÅ£inut politic în filmul "Clipa", 1979.
În prezent, Mitică Popescu este angajat al Teatrului Mic din Capitală, dar este ÅŸi gazda emisiunii "D’ale lui Mitică", difuzată de TVR 2.
A fost căsătorit cu actriÅ£a Leopoldina Bălănuţă din 1977 ÅŸi până în 1998, când aceasta s-a stins din viaţă.
Un material de Marian Sultănoiu (senior editor al ziarului Gândul)
