Mitică Popescu e un "maistru" cinstit al teatrului românesc. Zice că nu e nici domn, nici tovarăş, ci pur şi simplu "Nea Mitică". Asta e o spusă a lui, mai veche. Dincolo de ea rămâne, însă, personalitatea fără cusur a artistului cu ştaif. O figură remarcabilă, în adevăratul sens al cuvântului, care joacă de multe ori doar prin propriile-i trăsături. Ochii care spun povestea înaintea vorbelor, făcându-se martorii stării celorlalţi. Oglinzi în care realitatea imediată, brută, se şlefuieşte cu umor, cu înţelegere, cu un soi de tandreţe şi un zâmbet abia perceptibil, amestec de ironie, căldură, sarcasm, dragoste. Uneori, cuvintele-i sunt rare şi apăsate, ca nişte verdicte implacabile. Dă impresia că e făcut din tăceri lungi din care îţi face hatârul să iasă, în răstimpuri, să vadă cine îl caută, cine eşti. După toate astea, omul este de o discreţie şi de o modestie reamarcabile. Aproape că trăieşte într-o şoaptă prelungă, ca să nu sperie somnul celorlalţi. Şi, aşa cum se întâmplă uneori, perfect împotriva oricărei logici, astfel de caractere sunt atrase în viroagele vieţii cu o violenţă incredibilă.
Maestrul Mitică Popescu este unul dintre românii care au supravieţuit mizeriei închisorilor comuniste, fiind aruncat acolo, împreună cu alţi tineri de seama lui către finele "deceniului negru".
M-au luat pentru că n-am turnat
"Eram la nişte vecini, de un Sfântu Ştefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povesteşti la întâlnirile astea tot ce-ţi trece prin minte, unii au spus că vor să plece în America. Eram 1958. Îţi dai seama. Mie mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Că eu n-am ştiut că ăia vor să fugă din ţară? "N-am ştiut". Că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii, n-am ştiut? "Nu, n-am ştiut". "Aţi discutat lucrurile astea între voi; n-ai auzit?". "Nu". "N-ai auzit... Lasă că-ţi spunem noi. Uite că noi ştim!". Şi m-au condamnat la trei ani pentru "Nedenunţare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei". Adică pentru că nu mi-am turnat nişte prieteni care visau să ajungă în America. Dar nu-i nimic, că ne-a turnat altul care era acolo cu noi. Lasă că ăştia n-au ajuns nici în Gara de Nord, că nu le-a răspuns nimeni. Au fost arestaţi pe vorbe, şi eu, odată cu ei".
Minciuna securistă are picioare lungi
Pe "Fişa matricolă penală" a lui Dumitru Popescu, născut pe 2 decembrie 1936, la Bucureşti, student în anul II la Teatru, în momentul reţinerii, scrie că a fost arestat de Securitate, pe 5 noiembrie 1958, "Pentru faptul de Trădare şi trecere de frontieră", fiind, apoi, depus în penitenciar la data de 9 februarie 1959. Îi citesc "fapta" de pe fişă şi se enervează. "E o tâmpenie. Nu înţelegi că n-am avut niciun gând să fug?! D-aia mi-au şi dat doar trei ani. Ceilalţi au luat între opt şi 12 ani. Eu am luat minim de pedeapsă. Alta mai mică nici nu exista. E drept că-ţi confiscau şi bunurile personale, dar eu aveam vreo trei cămăşi şi vreo două cravate cu zgârci, că se purta", spune maestrul cu o undă de umor.
Ar vrea să uite
Îl întreb cum a fost, ce a trăit, ce a simţit. Îmi spune că nu vrea să vorbească despre trecutul ăsta. "E mult de atunci. Nu mai are niciun rost să iau povestea de la capăt. Să dezgrop morţii". Insist, îi spun că are. Că e vorba de viaţa lui şi a celorlalţi aflaţi în situaţii similare. Se lasă greu, cu vorbe puţine şi pauze lungi.
"După arestare, o perioadă nu ne-au scos la muncă. Aşa era atunci. În vară, prin iunie, ne-au mutat, însă, de la Jilava la Periprava, la munci agricole, la porumb. E drept că n-am stat acolo decât vreo trei luni, până în septembrie. Pe urmă, ne-a mutat iar, în Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă - am lucrat la dig, la canalele de desecare. La Salcia am stat până în noiembrie 1961, când m-au liberat".
Îl întreb, apoi, dacă, la Periprava, l-a cunoscut pe Ficior. "L-oi fi cunoscut, l-oi fi văzut vreodată, dar de vorbit cu el n-am vorbit. Noi aveam belelele noastre cu subofiţerii care ne supravegheau pe secţie şi care ne scoteau la muncă. Caraliii, ăştia ne mâncau nouă zilele".
Deşi nu a stat mult timp în penitenciarul condus de Ficior, Mitică Popescu îşi aminteşte foarte bine condiţiile în care a trăit acele luni. "Foamea era îngrozitoare. Ne dădea o zeamă de arpacaş şi un colţ de pâine. Mâncai cel mai bine când visai. Apa pe care o beam era scoasă direct din Dunăre, iar ţânţarii ne mâncau de vii".
Despre morţi, maestrul îşi aduce aminte că la Salcia numărul lor a fost mare. "A venit tifoida peste noi; muncile erau crâncene. Mulţi au murit de foame şi de epuizare. Alţii de inimă rea. N-aveam voie să primim pachet sau să ne vedem rudele. Eram rupţi complet de lume. Oamenii, săracii, nu ştiau ce le face copilul; dacă le mai trăiesc părinţii; ce e cu soţia... Nimic. Sincer, eu am avut şansa că eram tânăr. Dar pentru cei în vârstă era îngrozitor. Se muncea pe rupte, trebuia să faci norma. Dacă nu, bătaia ta n-o lua nimeni".
Viaţa, de la capăt
În 1961, când i-au dat drumul din puşcărie, securiştii i-au pus în vedere să nu discute nimic despre ce a trăit în aceşti ani. "Mă urmăreau zi de zi. Toţi eram urmăriţi atunci, dar noi, ăştia cu "tinicheaua", în mod special. Fusesem dat afară din Institut, aveam probleme la dosar, nu mai aveam niciun rost. Abia după trei ani mi s-a permis să dau un nou examen la Teatru; şi asta datorită unor oameni care m-au apreciat în primii doi ani de şcoală". O singură satisfacţie spune că a avut. "Nu plăteam cotizaţia la partid, că pe noi ăştia cu probleme nu ne făceau membri de partid".
"Ce-au făcut ei a fost o mizerie"
Ani de zile, după ce s-a întors din "iad", n-a vorbit cu niciunul dintre foştii colegi sau cu cei pe care îi cunoscuse în detenţie. "Mi-a fost frică. Abia după mulţi ani, m-am întâlnit cu Alexandru Paleologu, apoi şi cu Alexandru Ivasiuc şi am mai stat de vorbă. În puşcărie îl mai cunoscusem şi pe I.D. Sârbu, dar de atunci n-am mai vorbit cu el. I-am jucat o piesă, la Piatra Neamţ, dar atât. El se întorsese acasă, în Craiova".
Tace întors în amintiri. Revine apoi şi, înainte să cadă cortina, îmi spune iar. "Eu vreau să fiu bine înţeles! Nicio clipă n-am avut de gând să fug din ţară. Ce-au făcut ei a fost o mizerie...".
Biografie
Actorul Mitică Popescu s-a născut pe 2 decembrie 1936, în Bucureşti.
De-a lungul timpului şi-a construit o frumoasă carieră în teatru şi cinematografie, pentru care, în anul 2009, a fost recompensat cu "Premiul UNITER pentru întreaga activitate".
S-a remarcat în faţa spectatorilor datorită rolurilor din piese precum "Oamenii cavernelor", "Cititorul de contor", "Nebuna din Chaillot", "O şansă pentru fiecare", "Nişte ţărani", "Ivona, principesa Burgundiei", "Mătrăguna", "Pescăruşul", "Slugă la doi stăpâni" şi "Colonia îngerilor".
În lumea filmului a debutat încă de la sfârşitul anilor ’70, când a fost distribuit în "Stejar – extremă urgenţă". Au urmat "Doctorul Poenaru", "Căsătorie cu repetiţie" şi "Trenul de aur". Totuşi, memorabilă a fost interpretarea sa din filmul "Moromeţii", unde a jucat rolului lui Cocoşilă.
Mitică Popescu a avut chiar şi un rol de deţinut politic în filmul "Clipa", 1979.
În prezent, Mitică Popescu este angajat al Teatrului Mic din Capitală, dar este şi gazda emisiunii "D’ale lui Mitică", difuzată de TVR 2.
A fost căsătorit cu actriţa Leopoldina Bălănuţă din 1977 şi până în 1998, când aceasta s-a stins din viaţă.
Un material de Marian Sultănoiu (senior editor al ziarului Gândul)
