"-Cum te cheamă?
-Tizenharom! (treisprezece, numărul biletului -n.m.)
-Dă-mi, te rog, buletinul!
-Nem tudom!"
Discuţie reală profesor examinator – elev într-un centru de bacalaureat din Harghita, cu câţiva ani în urmă. Chiar dacă situaţia poate părea ilară, nu este deloc aşa, mai ales dacă te afli în pielea celui examinat.
Am fost profesor de limba şi literatura română în zonă timp de zece ani, ani în care am asistat la examene de Capacitate sau Testare Naţională, Bacalaureat, Titularizare, am organizat şi coordonat cercuri metodice si am făcut parte din comisii de inspecţie pentru Titularizare şi Definitivat. Am predat şi la secţia română, şi la secţia maghiară, am predat cursuri de conversaţie în limba română pentru copii şi adulţi timp de un deceniu, colaborând cu cei care le organizau prin fundaţii sau şcoli private. Şi am plecat de acolo cu sentimente foarte bune şi cu un respect profund pentru oamenii pe care i-am cunoscut, de la cadre didactice, la părinţi şi elevi.
S-au tocit creioane şi s-au consumat zeci de litri de cerneală scriindu-se despre situaţia limbii române în zona secuiască. Nu azi şi ieri, ci de mai bine de 15 ani.
Pentru a înţelege cu adevărat, ar trebui să avem atâta empatie încât să ne punem în pielea unui copil de clasa I / a II-a care frecventează cursurile unei şcoli cu predare în limba maghiară, limba sa maternă: limba pe care a auzit-o de la naştere, în care a fost mângâiat şi mustrat de părinţi, limba pe care o vorbeşte pe stradă, la cumpărături, la joacă... Deoarece - contrar opiniei unei majorităţi care scrie şi care vorbeşte despre acest lucru - NU există un mediu bilingv în această zonă, chiar dacă există şi români. Entuziasmat, copilul merge să învete să scrie şi să citească. Iar Planul-cadru (despre care el nu ştie, că e prea mic) prevede şapte-opt ore de limbă maternă şi patru ore de limba română pe săptămână.
Începe să înveţe, paralel, alfabetul şi toată logica lui sunt date peste cap: "c" este ţ, dar si c; "sz" este s, dar în cealaltă limbă nu există, aşa că "s", care în limba lui e ş, este s în cealaltă; "j" în limba lui e i, dar în română se pronunţă j . Care în limba lui e "zs" (aţi ameţit? Ei, el are doar şapte ani şi trebuie să le cunoasca!). Va şti să citească bine la sfârşitul clasei I? Cu siguranţă nu. Mai ales că, în afara celor patru ore, el nu mai are contact cu limba română nicăieri.
Cum explici "prichiciul vetrei cel humuit" unui ungur?
Dar ajunge în clasa a V-a... Şi dacă până acum s-a descurcat, începe nebunia. Sunt curioasă câţi copii de clasa a V-a de la secţia română, din afara Moldovei, înţeleg textul lui Creangă:
"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!".
El trebuie sa citească, să înţeleagă, să analizeze, să identifice persoana la care se realizează naraţiunea etc. Dacă textul nu este înţeles, cum să faci toate astea? Profesorul? Profesorul nu poate traduce textul la oră, deoarece în cadrul acesteia se foloseste doar limba română, la fel cum la orice altă disciplină din Aria curriculară limbă şi comunicare se foloseşte limba corespunzătoare, inclusiv pentru a da explicaţiile. De gramatică nici nu mai vorbesc. Dacă nu se înţelege sensul propozitiei, cum se poate înţelege funcţia sintactică sau valoarea morfologică? Iar cele patru – cinci ore pe săptămâna abia reuşesc parcurgerea programei la clasele cu limba de predare română.
Există manuale alternative care se pot adapta, veţi gândi. Da. Există din 1995 manuale de limba şi literatura română pentru şcolile cu predare în limbile minorităţilor (la clasele I - VIII). Mai nou, prin Legea Educaţiei din 2011, se fac precizări concrete şi complexe privind statutul limbii române în şcolile cu predare în limbile minorităţilor naţionale, precum şi la drepturile celor care nu au acces la o şcoală de acest gen şi care pot solicita să studieze limba maternă chiar şi într-o şcoală cu predare în limba română. Unii spun că e segregaţionism. Eu spun că e dreptul la cultură şi identitate etnică, aşa cum deja există şi afara, pentru românii din comunităţi mari din diasporă (a se vedea programul ICR prin care sunt detaşaţi profesori de limba română pentru a preda cursuri de limbă şi civilizaţie românească în afara ţării).
Revenind la manuale, programa este aceeaşi, deci şi conţinutul teoretic este acelaşi, diferenţa constând doar în alegerea textelor şi accentuarea cerinţelor pe latura de înţelegere a textului. Examenele sunt aceleaşi, având exact aceleaşi cerinţe (ceea ce nu este un punct negativ dacă luăm în calcul egalitatea de şanse). Unui absolvent de clasa a VIII-a trebuie sa i se dea ocazia de a alege liceul, profilul si limba de studiu, fără ca aceasta din urmă să-i limiteze posibilităţile de formare.
În căutarea ţapului ispăşitor
De liceu nici nu mai vorbesc fiindcă nu mi-ar ajunge spatiul. Prefer să citez obiectivele generale din Metodologia predării limbii române în instituţiile de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale:
Art. 58. - In clasele X-XII elevii vor deveni utilizatori experimentati, putand recepta texte substantiale, literare si nonliterare, exprimandu-se spontan, fluent, eficient si persuasiv, integrandu-se cu succes in plan social si academic.
Art. 59. - La finele ciclului liceal absolventii receptioneaza, practic, fara efort, tot ceea ce citesc sau aud. Ei pot sa redea anumite fapte din diverse surse scrise sau orale, rezumandu-le in mod coerent si argumentat. De asemenea, elevii se exprima spontan, fluent si cu precizie, fiind in stare sa distinga nuante fine de sens, legate de subiecte complexe.
Rezultatul? Limbaj academic fabricat şi memorizat. Cât se poate. Restul: tăcere sau pagini albe… Şi drept dovadă sunt rezultatele de la ultimele examene care, din păcate, depăşesc graniţele zonei despre care vorbim şi care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare şi să permită o analiză mai profundă a fenomenului. A cui e vina ? Bineînţeles că trebuie să existe un ţap ispăşitor şi răspunsul principal e: a profesorilor. O să-mi permit un NU răspicat. Nu e a profesorilor, nici a elevilor, nici a părinţilor. O fi, poate, a istoriei care a făcut ca o parte din ţară să fie locuită în majoritate de oameni a căror limbă maternă nu este româna. E o vină?
Se aduc atâtea acuzaţii, atâtea injurii, se fac atâtea speculaţii privind exprimarea lor în limba română, încât o să aduc argumentele celui care a trăit acolo un deceniu: nu au cum să o înveţe. Nu le dăm nicio şansă. Nici dacă vor să o facă.
Şi interes există, dovada cea mai bună fiind şcolile private în care se predau cursuri de conversaţie în limba română şi la care se înscriu de la copii de grădiniţă la adulţi salariaţi. Dar cum e contra cost, nu oricine îşi poate permite. Dacă în 6 luni un copil de cinci ani poate purta o conversaţie adecvată vârstei în limba română, dacă dupa un an un grup de clasa a III-a scrie corect şi foloseşte o română nuanţată în exprimarea orală, dacă absolvenţi de liceu susţin examene de admitere la universitaţi din Iaşi sau Bucureşti la limba româna şi iau note mari inseamnă că se poate.
Text complet pe adevarul.ro
