În România, în 2011, anul în care s-a efectuat ultimul recensământ al populației, mai trăiau 3.271 de evrei, iar un număr 3.519 persoane își anunțaseră apartenența la cultul religios mozaic. În prezent, pe teritoriul țării mai există 87 de sinagogi și temple, dintre care mai puțin de jumătate sunt funcționale. Mai există și 832 de cimitire, în 738 de localități. Comunitatea israelită alunecă spre dispariție. „Este inevitabil să ne risipim încet și sigur”, spune David Iosif, președintele obștii din Botoșani.
Comunitatea evreiască din Botoșani datează din 1540. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, colectivitatea din acest județ era cea mai numeroasă și activă dintre toate nucleele din Moldova, însumând 16.817 persoane, mai mult de jumătate din populația locală. La acea vreme, evreii reprezentau 75% din comercianți și 68% din meșteșugarii din oraș, consemnează istoricii. Teroarea antisemită dezlănțuită în septembrie 1940, sub guvernare de extremă dreaptă, a condus la decimarea comunității. În prezent, potrivit datelor centralizate de liderii colectivității, au rămas mai puțin de 70 de evrei în județul Botoșani.
[Sursa foto: Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România]
Între glorie și oroare
Catagrafia din 1774 indica prezența a 41 de familii evreiești în Botoșani, în timp ce catagrafia elaborată în 1820, în timpul domniei lui Mihai Șuțu, menționa 65 de familii cu supușenie austriacă plătitoare de dări. Un alt document elaborat în 1821 stabilea prezența a 573 de familii de evrei pământeni în județul Botoșani. „Numărul crește la 628 familii în 1826, tendința fiind ascendentă și după 1829, odată cu ridicarea monopolului turcesc asupra comerțului. Odată cu instaurarea Regulamentelor Organice (1832) de către autoritățile ruse, evreii pierd o serie de drepturi. Perioada 1831-1838 atinge însă maximul imigrației evreiești, la Botoșani fiind înregistrați, în 1831, 909 familii. În 1839, un extract privind dările negustorilor și meseriașilor indica pentru Botoșani 1777 capi de familie evrei, la 1845 fiind înregistrate 3340 persoane. Populația a fost însă afectată de epidemia de holeră din primăvara anului 1848 care a răpus un sfert din populația evreiască a orașului”, arată Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România.
Ca urmare a imigrărilor dinspre Galiția și Ucraina, populația evreiască din Botoșani a crescut exponențial. Astfel, până la sfârșitul secolului, în 1899, în Botosani locuiau 16.817 evrei (51,8% din populația totală). De-a lungul secolului, comunitatea a dezvoltat legături comerciale cu Leipzig și Brody și a contribuit semnificativ la dezvoltarea economică a Botoșaniului. Pe lângă reputația de buni neguțători, evreii s-au făcut remarcați și prin dibăcia practicării meșteșugurilor.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, populația evreiască se situa la nivelul de 50% în târgurile Botoșani, Mihăileni și Săveni și 80% în târgurile Dorohoi și Ștefănești.
„Cele mai vechi îndeletniciri ale evreilor erau vânzarea de mărunțișuri, de alimente și de obiecte de purtat, apoi crâșmăritul, tâmplăritul, telalâcul, samsarlâcul, zaraflâcul. Preferau meșteșugurile mai ușoare și producătoare de câștig, evitând muncile fizice grele, mai ales lucrarea pământului. Așadar, erau buni negustori și meseriași serioși, contribuind la stimularea comerțului și dezvoltarea micii industrii”, descriu Vasile Coțofrei, Gheorghe Grigoraș și Ilarion Mandachi, în cartea „Dorohoi 600”.
Deși evreii din Botoșani trăiau în general în pace, au existat focare de violență antisemită. La începutul anilor 1860, comunitățile evreiești au fost private de o serie de libertăți comerciale, culturale și de reprezentare politică, iar conflictele cu cercurile creștine și administrația naționalistă au determinat dezintegrarea unor colectivități. Multe dintre activitățile derulate până atunci au fost interzise, iar o parte dintre organizațiile israelite au fost închise.
„În ciuda luptelor comunității, o serie de instituții și activități educaționale și culturale au fost începute la Botoșani la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1866 scriitorul și educatorul ebraic Hillel Kahana a fondat o școală evreiască laică la Botoșani, printre primele din România. În ciuda opoziției din partea cercurilor ortodoxe și a mai multor închideri temporare, instituția a supraviețuit până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial și a fost susținută parțial de sistemul școlar Alliance Israelite Universelle”, notează Encyclopaedia Judaica.
Comunitatea israelită din Botoșani număra 11.840 în 1930, adică 36,6% din populația totală. Istoricii atestă că evreilor din teritoriu li se datorează meritele dezvoltării orașelor Botoșani, Dorohoi și Darabani, acolo unde, cândva, evreii demarau micro-întreprinderi de succes și contribuiau la îmbunătățirea calității vieții.
A urmat apoi perioada Holocaustului, sub guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu. Aproximativ 380.000 de evrei au fost măcelăriți pe teritoriile administrate de români, potrivit estimărilor. Din motive etnice și în numele unor idei radicale, milioane de oameni au fost uciși în perioada respectivă. Regimurile de extremă dreaptă din Europa au comis cele mai mari atrocități ale populației evreiești, care au fost efectuate în lagăre de exterminare, lagăre de muncă forțată sau ghetouri.
O memorie însângerată
„Confruntați cu o criză extrem și îndoindu-se de continuarea propriului regim în atare condiții, oficialii guvernului român i-au folosit pe evrei ca paratrăsnet politic, deturnând nemulțumirea publicului către minoritate. Reacția presei românești, care a vizat mai mult evreii decât sovieticii, adevărații agresori, este de remarcat în această poveste. Având în vedere că presa românească a fost cenzurată în 1940, guvernul trebuie să fi jucat un rol în rostogolirea acestei prejudecăți”, argumentează autorii Raportului Comisiei Internaționale a Holocaustului în România.
Încă din iunie 1940, românii au început să hărțuiască evreii, susținând că așteaptă intrarea Armatei Roșii, iar cu câteva zile înainte ca Germania să invadeze Uniunea Sovietică, evreilor li s-a ordonat să părăsească orașul în jumătate de oră. Președintele actual al comunității botoșănene spune că avea numai șapte ani când autoritățile române au început ororile împotriva semenilor săi. Din povestirile supraviețuitorilor, anunțul deportării era însoțit de o serie de „permisiuni” batjocoritoare.
„Trebuia să pleci din țară în 30 de minute și avei dreptul de a lua cu tine 30 de kilograme din întreaga ta avuție. Atât puteai îndesa pentru tine și familia ta, într-o cutie de lemn, cioplită într-un atelier obișnuit. Frații mei au plecat, dar părinții mei au rămas. Le sunt recunoscător că nu m-au smuls de pe pământurile astea, unde mă simt acasă”, mărturisește David Iosif, reprezentantul comunității israelite din Botoșani.
Șirul evenimentelor tragice a început cu așa-numitul Pogrom din Dorohoi. Pe 2 iulie 1940, soldații au ucis 53 de evrei și au rănit alte câteva sute, potrivit unui raport oficial. Supraviețuitorii din oraș susțin că, de fapt, ar fi fost între 165 și 200 de victime din rândul semenilor lor.
[Sursa foto: www.csier.co]
Într-un incident între militari români și sovietici din Herța, un ținut învecinat cu orașul Dorohoi, forțele URSS au ucis un ofițer român și un soldat evreu cu cetățenie română, care încerca să-l apere pe cel dintâi. Pentru cei doi s-au oficiat ritualuri de îmbălsămare și priveghere separate. La înmormântarea soldatului evreu, a fost trimisă o echipă de executare.
Istoricii autohtoni au reflectat masacrul, însă nu au stabilit un număr exact de victime. În cartea „Dorohoi 600”, autorii consemnează că „Regimentul 3 Grăniceri Bacău, în retragere din Basarabia, trecând prin Dorohoi și ajungând la cimitirul evreiesc din localitate, a găsit un număr mare de evrei care asistau la înmormântarea soldatului Iancu Solomon ucis la Herța. La înmormântare asistau și ostași evrei din cadrul Regimentului 29 Infanterie”.
„La auzul unei împușcături ce venea de undeva din afara cimitirului, soldații unității militare din Bacău au scos armele și au început să tragă asupra evreilor ce asistau la ceremonie omorând o parte dintre ei, în timp ce alți ostași din oraș au început să intre prin casele evreilor, chiar și în școli, omorând 50 de persoane, printre care și copii, și rănind alte câteva zeci”, reconstituie Vasile Coțofrei, în opera citată.
Abuzurile și ororile împotriva evreilor au continuat: bărbații au fost trimiși într-un lagăr de concentrare din Târgu-Jiu, iar femeile și copiii către Turnu Severin, de unde au fost deportați în Transnistria, cei mai mulți murind pe drum.
„Spre sfârșitul anului 1941, soldații evrei sunt îndepărtați din armată, grădinița de copii a Școlii Israelite este desființată, aparatele de radio ale evreilor sunt ridicate. În 1941, mulți iau calea deportării în Transnistria, casele și magazinele evreilor sunt luate de către autorități. În perioada 1941-1944, sediul Școlii Israelito-Române a fost devastat mai întâi de legionari și apoi ocupat pentru a i se da o altă destinație”, consemnează Coțofrei și colegii săi.
Spre finele lui 1943, s-au întors în Botoșani refugiații care au supraviețuit în Transnistria, în nordul Bucovinei și Basarabia, zone intrate între timp sub controlul sovieticilor. Cei mai multe familii au emigrat ulterior spre Israel. În prezent, circa 80 de evrei mai locuiesc pe teritoriul județului, dintre care 23 în orașul Dorohoi.
Holocaustul a fost o vreme îndelungată negat de autoritățile române și ignorat de către numeroși istorici, sub auspiciile regimului comunist. Ambiguitatea și dezinformarea asupra subiectului au culminat cu momentul în care fostul președinte al României Ion Iliescu și oficiali ai guvernului de la acea vreme au afirmat că „nu a existat holocaust în România”, punând masacrele pe seama forțelor naziste. Abia în 2004 s-a recunoscut adevărata dimensiune a genocidului, când o echipă de cercetători a fondat Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România și a prezentat public rezultatele anchetei efectuate de organizație. Concluzia subliniată în raport este că „România a comis genocid împotriva evreilor. Supraviețuirea evreilor în unele părți ale țării nu modifică această realitate”.
Fantoma unei civilizații apuse
Dintre cele 70 de sinagogi care funcționau în urmă cu câteva decenii, Sinagoga Mare „Oiche Sil” din municipiul Botoșani a rămas singura funcțională. Este cel mai mare lăcaș de cult al evreilor din teritoriu. Ridicată în 1834, clădirea include sala principală dreptunghiulară de rugăciune, o galerie pentru femei și o sală mică de meditație. A fost declarată monument de arhitectură și este una dintre cele mai vechi și mai bogat decorate sinagogi din zona Moldovei. Sinagoga este realizată în stil romantic, de factură neogotică, iar interiorul este pictat cu scene biblice și simboluri care ilustrează cele 12 seminții din Israel. În oraș, mai există un astfel de lăcaș, care datează din secolul al XIX-lea, însă acesta este păstrat în conservare.
[Sursa foto: www.romanian-sinagogues.org]
Sinagoga Mare este singurul loc în care evreii se reunesc pentru slujbele religiei mozaice, pe care le oficiază Gustav Finkel, singurul dintre evreii rămași care cunoaște ebraica.
„Citesc Tora ca și cum aș fi un preot, sunt singurul rămas care mai înțelege ebraica. Vremurile neprielnice au făcut ca limba și cultura noastră să nu poată fi păstrate din generație în generație, așa cum obișnuiau strămoșii”, spune Finkel.
În Dorohoi, în anul 1939 funcționau 22 de sinagogi. În prezent, mai există doar o astfel de clădire, în Piața „Pinhas Wasserman”, însă și aceasta se află în stare de conservare, conform istoricilor Gheorghe Grigoraș și Ilarion Mandachi.
Situația este și mai tristă în orașul Săveni, unde, odinioară, toți meșteșugarii și negustorii târgului aparțineau comunității evreiești. Prima sinagogă din localitate a fost construită în 1843, fiind confiscată de autorități în timpul regimului antisemit și abia în anul 2004, în urma cererilor de retrocedare, revenită în proprietatea comunității israelite. Dispariția totală a evreilor din oraș și lipsa de investiții au adus lăcașul în pragul prăbușirii.
Aronel Cojocaru, reprezentantul Federației Comunităților Evreiești din România a anunțat, în 2012, că sinagoga avea să fie vândută. „Pentru că nu mai este obștea Săveni, clădirea se degradează pe zi ce trece. Comunitatea evreiască de la București a luat decizia de a o scoate la vânzare, pentru că nu are rost să o repare. Tot ce a fost de patrimoniu a fost scos și dus la București”, declarase el pentru HotNews. Între timp, sinagoga, unica înstrăinată din țară, s-a transformat în restaurant.
Potrivit unei centralizări efectuate de Federația Comunităților Evreiești din România, publicată în 2007, sub titlul „Memoria cimitirelor evreiești”, în județul Botoșani există 13 cimitire israelite, în Botoșani, Bucecea, Frumușica, Săveni, Sulița, Ștefănești, Dorohoi, Darabani, Mihăileni și Rădăuți Prut.
Multe dintre ele au ajuns într-o stare de degradare sau risipire, din cauza lipsei de oameni care să le conserve. În orașul Darabani, există două cimitire: unul unde majoritatea mormintelor au fost cu totul desființate, în prezent mai putând fi observate doar câteva pietre funerare, iar celălalt se află în paragină.
Un mozaic de tradiții și obiceiuri se pierde în negura timpului
Cele câteva zeci de evrei rămași în Botoșani sunt, în majoritate, pensionari. Comunitatea este tot mai redusă numeric, mai îmbătrânită și mai puțin activă cu fiecare sfârșit de calendar, atrag atenția reprezentanții obștii. În consecință, se anticipează că, în viitorul nu prea îndepărtat, nu vor mai fi săvârșite ritualuri și nici nu vor mai fi sărbătorite valori și credințe iudaice în Botoșani. Tradițiile sunt singurele care mai adună laolaltă toți membrii comunității, care privesc îndeplinirea datinilor ca pe o datorie morală.
Sărbătorile evreieşti se pot împărţi în trei mari categorii: sărbători religioase, ce apar în Tora (Rosh Hashana, Yom Kippur), sărbători istorice (Purim, Hanukka) şi sărbători agricole (Sukkot, Lag BaOmer), după cum rezumă cercetătorul Dana Lungu, într-un studiu elaborat în anul 2015.
Roș Hașana (literal „Capul anului”) este Anul Nou evreiesc și, conform credinței mozaice, este o zi de judecată în care Dumnezeu judecă fiecare persoană individual, în funcție de faptele sale, și face un decret pentru anul următor. Sărbătoarea se caracterizează prin porunca specială de suflare în corn (șofar).
Yom Kipur (Ziua Ispășirii). În cea de-a 10-a zi a celei de-a 7-a luni era celebrată o sărbătoare anuală specială, însoțită de mărturisirea și ispășirea păcatelor.
Purim (sorţi) făcând referire la loteria folosită de Haman pentru a alege data de exterminare a evreilor. Purim este o sărbătoare veselă şi de aceea oamenii obişnuiesc să se mascheze, să organizeze carnavaluri, să pună în scenă piese de teatru şi să se mănânce delicatese. O astfel de delicatesă este şi
Humentaschen (literal „buzunarele lui Haman”). Aceste prăjituri triunghiulare umplute cu gem sau seminţe de mac, miere şi nuci, amintesc de pălăria în trei colţuri a lui Haman.
Hanukka (Sărbătoarea luminilor), celebrează victoria macabeilor asupra monarhiei seleucide din Siria, eveniment desfășurat cu mai bine de 2000 de ani în urmă. Ceremonia sărbătorii are loc în special acasă, în familie, dar și în sinagogi. Timp de opt nopți, cât durează sărbătoarea, familiile se adună în jurul unui sfeșnic hanukia — un candelabru special cu opt brațe, în care se ard opt lumânări. În prima noapte, capul familiei aprinde o lumânare. În cea de-a doua seară, două lumânări, și așa mai departe, până când, în cea de-a opta seară, se aprind toate lumânările. Există obiceiul ca sfeșnicul să fie așezat în pragul ușii sau la fereastră, o cale pentru evrei de a împărtăși bucuria sărbătorii cu restul comunității în mijlocul căreia trăiesc.
Sukkot (Sărbătoarea Corturilor) este una dintre cele trei sărbători de pelerinaj prescrise de Tora, în cursul căreia se sărbătoreşte bucuria asistenţei divine primită de copiii lui Israel în timpul Exodului şi sfârşitul ciclului agricol anual. Durează şapte zile, în afară de una sau două zile din sărbătoarea următoare.
Lag B'Omer (cea de-a 33-a zi de când se număra Omer) este o sărbătoare veselă care povestește faptele rabinului Akiva, ale rabinului Shimon bar Yochai și Bar Kochba în încercarea lor de a câștiga independența și suveranitatea evreilor din Israel față de romani. Se obișnuiește sa se facă focuri de tabără și să se cânte.
Mai recentă, Yom Hashoa este Ziua Memorială a Holocaustului, când evreii își amintesc de milioanele de oameni uciși în Holocaust. În Israel, o sirena suna timp de două minute la ora 11; atunci toată lumea se oprește din lucru și păstrează un moment de liniște.
Bibliografie:
1. Vasile Coțofrei, Gheorghe Grigoraș, Ilarion Mandachi, „Dorohoi 600”, Editura TIPO-AND Dorohoi, 2007
2. http://www.romanian-synagogues.org/botosani-synagogue/#/interiorbt2/â
3. https://www.encyclopedia.com/religion/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/botosani
4. https://www.jewishvirtuallibrary.org/botosani
5. Centrul de Cercetare Internațională a Holocaustului - https://web.archive.org/web/20111229225552/http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/
6. https://dbs.anumuseum.org.il/skn/en/c6/e135643/Place/Botosani
7. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România - http://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/01/Botosani.pdf
8. Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, „Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România”, Iaşi, Polirom, 2005, disponibil la: https://www.academia.edu/42283447/RAPORT_FINAL_COMISIA_INTERNA%C5%A2IONAL%C4%82_PENTRU_STUDIEREA_HOLOCAUSTULUI_%C3%8EN_ROM%C3%82NIA_Editori_Tuvia_Friling_Radu_Ioanid_Mihail_E_Ionescu_Ia%C5%9Fi_Polirom_2005_423_pp
9. Dana Lungu, „Studiu cultural istoric privind comunitatea evreiască”, 2015, disponibil la: http://minoritati.fundatiacorona.ro/wp-content/uploads/2016/05/5.-Evrei-Lungu-Dana.pdf