În iunie 2014 am decis să fac o excursie de studii în Europa, la sfârșitul anului școlar, împreună cu studenții mei de la Colegiul Gerald-Godin în domeniul farmaceutic, în Franța, Germania și Elveția. Și dacă tot mergeam și la Paris, m-am gîndit să îi duc pe studenți și la celebrul Palat Versailles, dar nu oricum. Am căutat un liceu din Versailles și m-am oprit asupra Liceului ”Jules-Fery”, unde am contactat-o pe directoarea Liceului și am rugat-o să ne dea un profesor de istorie care să ne conducă și să ne ghideze. Zis și făcut, directoarea l-a rugat pe profesorul Jacque Bonnaure să ne fie ghid, iar acesta a acceptat cu plăcere. Așa că într-o frumoasă dimineață de vară am luat trenul de la Paris la Versailles, unde la gară mă aștepta celebrul profesor.
Profesorul Bonnaure este profesor de literatură la Liceul ”Jules-Ferry” din Versailles, dar este pasionat și de istorie și de muzică. Critic muzical de muzică clasică, a publicat sute de articole în acest domeniu, precum și trei prestigioase volume cu biografiile compozitorilor Camille de Saint-Saens, despre care Franz Liszt spunea că este primul organist din lume, Jules Massenet, care a lăsat 450 de compoziții muzicale și care a fost și el profesor de compoziție al lui George Enescu, și Gabriel Fauré, fost organist la celebra Catedrală Madeleine din Paris și profesor la Paris al lui George Enescu.
Când a aflat că sunt român s-a bucurat și mi-a spus: ”Știți, eu am avut șansa să întâlnesc un român celebru și chiar să merg la el acasă, la Paris, în cartierul Montparnasse unde locuia, pe bulevardul Montparnasse, la numărul 96, și să fac lucrarea mea de diplomă de Masterat despre opera sa, celebrul dramaturg al teatrului absurd, Eugen Ionescu”.
Vă dați seama bucuria mea nespusă să aflu această veste, prilej de amintiri și de un interviu cu distinsul profesor Bonnaure, chiar în anul în care se împlineau 20 de ani de la moartea lui Eugen Ionescu și 10 ani de la moartea soției sale, Rodica Ionescu Burileanu.
(Eugen Ionescu)
Vania Atudorei: În ce circumstanțe ați ajuns acasă la Eugen Ionescu?
Jacques Bonnaure: Eu sunt născut la Nisa, pe 3 martie 1954. În anul 1974, eram student în litere la Universitatea din Perpignan și lucram la Teza mea de masterat, unde aveam ca subiect teatrul lui Eugen Ionescu, teză susținută în 1975. Dacă tot am ales acest subiect, mi-am spus de ce să nu merg acasă la celebrul dramaturg, chiar dacă nu îl cunoșteam personal, și mă gîndeam, la cei 20 de ani pe care îi aveam atunci, că dacă mă dă afară mă da afară și dacă mă primește, mă primește și voi sta de vorbă cu el și astfel teza mea va fi și mai valoroasă. Locuința sa se afla lângă o Berărie celebră, La Coupole, care era frecventată și de către Eugen Ionescu și de soția sa Rodica, dar căreia îi călcase pragul și Jean-Paul Sartre, Salvador Dali, Pablo Picasso sau Ernest Hemingway. Eugen Ionescu avea 65 de ani. De altfel românii erau deja celebri în teatru prin marea și frumoasă artistă Elvira Popescu, devenită în Franța Baroană și Contesă, și care a jucat teatru chiar la 84 de ani și a murit la 99 de ani în anul 1993, cu un an înaintea lui Eugen Ionescu. Ea a primit Premiul Moliere pentru cea mai bună actriță și Franța a decorat-o de două ori cu Legiunea de Onoare. La vila sa veneau adesea în vizită Sacha Guitry, a cărui ultimă soție (cea de a 5-a ) era o actriță româncă - Lana Marconi: Ecaterina Ileana Marcovici. Sacha Guitry a scris 124 de piese de teatru și care spunea despre Elvira Popescu: ”nu este frantuzoaică, dar este pariziancă”, apoi baronul bancher Guy de Rotschild, Pierre Cardin, Valery-Giscard d'Estaing, Jacques Chirac și alte mari personalități. Și nu numai în teatru, dacă ne gândim și la alți români celebri parizieni: Constantin Brâncuși, George Enescu, Tristan Tzara, Emil Cioran, Viorica Cortez.
Eugen Ionescu este un scriitor român sau francez?
V.A.: Fiica lui Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco (bună prietenă cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – n.a.) trăiește la Paris și are drepturile de autor ale celebrului sau tată.
J.B.: Da, este traducătoare și profesoară de literatură franceză și de teatru. Știu că a avut probleme cu autoritățile din România, chiar mai recent, deoarece s-a opus reprezentării pieselor sale în România atât timp cât drepturile omului nu sunt respectate de către autoritățile românești și atât timp cât românii nu îi vor ortografia numele în franceză, adică Eugène Ionesco, afirmând că asta a fost dorința tatălui sau și că tatăl sau s-a născut în România numai accidental, el nefiind un scriitor român, ci un scriitor francez. În România anilor '80, regimul comunist a interzis punerea în scenă a pieselor de teatru ale lui Eugen Ionesco, iar acesta era supravegheat și spionat de agenții secreți români la Paris. Deși în 1962 i s-a jucat piesa ”Rinocerii” în România, dar Ceaușescu nu era încă la putere atunci. Ionescu ura regimul comunist și îl detesta pe Ceaușescu, despre care spunea că este un descreierat și un monstru și că numai Gorbaciov l-ar putea înlătura pe diabolicul Ceaușescu. Mi-a spus, mai târziu, cât de fericit a fost în decembrie 1989 să vadă că în sfârșit acest regim s-a prăbușit. Interesant că la vârsta de liceu a fost dat afară de la Liceul din București unde studia și, culmea ironiei, avea să revină acolo în 1940, ca profesor de... limba franceză. (Liceul ”Sf. Sava” – n.a ). Mama sa, Marie-Thérèse, era franțuzoaică și divorțase de tatăl său, avocat care l-a readus în România, după care el a revenit în Franța în 1938 cu o Bursă de studii unde a venit împreună cu soția sa Rodica Burileanu, ce era româncă și au avut o căsnicie timp de 57 de ani. Mama sa murise în 1936 la București și a lucrat la telefoane. De România nu îl legau amintiri frumoase: divorțul părinților, un tată sever și oportunist, moartea mamei sale, instaurarea regimului comunist. Și în ultimii ani sănătatea sa era fragilă, suferea de diabet și făcuse o depresie. El a murit în 1994, iar soția sa zece ani mai târziu, în 2004. Nu s-a înțeles niciodată cu tatăl său care, divorțat de mama sa, se recăsătorise, și nici cu infidelitatea sa politică, care a fost și monarhistă și fascistă și comunistă în final, deoarece a aderat la regimul comunist ce se instalase în România din 1947.
Pe urmele lui Eugen Ionescu la Paris
V.A.: Unde anume a locuit Eugen Ionescu la Paris?
J.B.: La Paris Ionesco a locuit la trei adrese. Am refăcut și am reușit să găsesc documente care atestă că a locuit până în 1960 în arondismentul 16, la numărul 38, pe strada Claude-Terasse, iar apoi s-a mutat în 1960 în arondismentul 1 pe strada Rivoli la numărul 14, lângă stația de metro St. Paul, stradă pe care se află și Primăria Parisului. A fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse, cartierul în care a locuit timp de 30 de ani, până la moartea sa, la numărul 96, pe Boulevard de Montparnasse unde astăzi este o placă comemorativă pe zid. (La cimitirul Montparnasse sunt și mormintele lui Constantin Brâncuși, Emil Cioran, la început dușman al lui Ionescu, iar mai apoi prieten bun, Tristan Tzara și dramaturgul irlandez fondator al teatrului absurd alături de Eugen Ionescu – Samuel Becket și pe care Ionescu îl aprecia foarte mult).
(Placa de la intrarea în clădirea în care a locuit Eugen Ionescu la Paris, de pe blv. Montparnasse, nr. 96)
V.A.: Nu știți dacă și-a dorit să revină în România să revadă țara în care s-a născut.
J.B.: Știu că ar fi dorit, dar era conștient că poate fi arestat și chiar omorât, știa că este pe lista neagră a dizidentilor români care nu se sfiau să critice public regimul comunist inuman din România, chiar în 1989, anul când regimul comunist avea să cadă și în România. Ionesco era un personaj impresionant, fascinant. Și-a presimțit moartea și i-a scris chiar Papei Paul Ioan al II-lea la Vatican cu câteva luni înainte de a muri. Papa i-a răspuns ceva de genul că să moară liniștit și să citească din Biblie. Despre Eugen Ionescu s-au scris sute și mii de lucrări, de articole, de teze, de conferințe, el rămâne un capitol inconturnabil în istoria teatrului. Știți că în tinerețe el a și jucat teatru? Și îi plăcea să și picteze, unele tablouri le-a pictat în Elveția. În același an în care a obținut cetățenia franceză în 1950 i s-a jucat și prima piesă de teatru la Paris, ”Cântăreața cheală”, care însă ințial nu a avut succes. Franța l-a copleșit cu cele mai mari onoruri, fiind primit în Academie și dându-i-se cea mai înaltă distincție franceză, Legiunea de onoare. A cunoscut gloria în timpul vieții sale spre deosebire de alte genii care au fost consacrate numai după moartea lor. A scris 39 de piese de teatru care de atunci se joacă mereu și se vor juca încă multe secole de aici înainte.
V.A.: Cum arăta Eugen Ionescu, ce impresie v-a făcut?
J. B.: M-a impresionat fața lui mare cu ochi mari, cu o frunte mare, cu un cap neobișnuit de mare care adăpostea un creier care mie mi se părea supradimensionat, cu o privire sfredelitoare, vorbea o franceză impecabilă fără accent, o voce caldă melodioasă, convingătoare, graseiată, amabil, avea ceva de mare clasă, aristocratic. Eram intimidat de acest colos, nu cred că el realiza că eu realizam că am în fața mea un geniu, un monument al culturii universale, al patrimoniului umanității. Fuma cu foarte multă elegantă, în mâna sa țigara nu era un viciu, ci un ritual. Avea un dar al comunicării impresionant, era suficient să îl provoci și replicile sale veneau spontan într-un fluviu de argumente directe și non-conformiste. Spunea ce gândea și nu ceea ce ți-ar fi plăcut ție. Merita un Premiu Nobel pentru literatură, fără nici o îndoială. Avea o cultură impresionantă și era pasionat de filozofie și de înțelegerea și neînțelegerea existenței. I-a plăcut îndrăzneala mea de a fi venit la el și de a-l fi rugat să răspundă întrebărilor mele că pot să fac o teză bună.
V.A.: De ce piesele sale se joacă la același teatru din cartierul latin din Paris, Teatrul Huchette?
J.B.: La Paris există 130 de săli de teatru și cam 300 de spectacole de teatru pe săptămînă, de aceea Parisul este și supranumit capitala mondială a teatrului. Teatrul care a adoptat piesele lui Eugen Ionescu, Huchette, a fost fondat în anul 1948 și se află pe strada cu același nume la numărul 23, în arondismentul 5. Este o sală mică de 100 de locuri, dar de multe ori plină. Cel mai mare Teatru din Paris este ”Le Chatelet”, care are 2000 de locuri. Dar Teatrul absurd nu este pentru toată lumea și nici nu este înțeles și apreciat de toată lumea. De ce Huchette? E simplu, pentru că acest Teatru a fost primul care i-a pus piesele în scenă și au rămas acolo din fidelitate și tradiție. Dar unele peise ale lui Eugen Ionescu se joacă și la Teatrul de buzunar Montparnasse. Viața lui Eugen Ionescu este mult legată de cartierul Montparnasse al cărui nume vine de la celebrul munte Parnas din Grecia, înalt de 2460 de metri. Despre acest munte a scris și Ovidiu în ”Metamorfozele” sale, dar și Homer în ”Odiseea”.
V.A.: Franța parcă a prevestit faptul că Eugen Ionescu va deveni un mare autor, deoarece în anul 1938 Institutul Francez din București i-a oferit o Bursă de Studiu la Paris.
J.B.: Să nu uităm că mama sa era franțuzoaică și, cum spunem limba maternă, adică limba mamei, pentru Eugen Ionescu era limba franceză. Știu că există controverse, dacă este un scriitor român sau francez, sau francez de origine română sau franco-român. Sigur că poate dacă rămânea în România comunistă nu avea parte de notorietatea internațională pe care i-au dat-o Franța și Parisul. În 1945 el a fost dat afară din postul de atașat de presă de la Ambasada României din Franța, nu s-a mai întors în România, iar 5 ani mai târziu a obținut cetățenia franceză. Ce frumoasă coincidență în același an în care a scris și i s-a jucat prima piesă de teatru: ”Cântâreața cheală”, Franța i-a dat cetățenia, deși avea dreptul prin mama sa. A fost pasionat și de filozofie și de religia orientală, fiind prieten cu Mircea Eliade și cu Emil Cioran. De altfel, după cel de-Al Doilea Război Mondial, Ionescu, Cioran și Eliade erau supranumiți ”cele trei mari genii românești de la Paris”.
V.A.: Vă mulțumesc, distinse coleg Jacques Bonnaure, pentru aceste frumoase mărturii despre Eugen Ionescu și despre românii celebri din Paris.
În 1961, ziarista Judith Jasmin, de la Radio Canada, a făcut un film și un interviu cu Eugen Ionescu, în care celebrul autor explică de ce nu îi iubește pe intelectuali.
Prima piesă scrisă de Eugen Ionescu în 1950, ”Cîntăreața cheală”, este în Cartea Recordurilor: ca număr de reprezentări neîntrerupte în aceeași sală la Teatrul Huchette din Paris - peste 19 000 de spectacole și peste 2 000 000 de spectatori în anul 2019, și ocupă locul 24 din palmaresul celor mai bune cărți publicate în secolul XX. Record mondial de longevitate care l-a detronat pe cel deținut anterior de Agatha Christie.
(Vania Atudorei)