Invitatul revistei, intervievat de scriitorul Gellu Dorian, este preotul poet Theodor Damian, botoşănean trăitor de decenii prin "depărtate Americi". Poetul născut pe meleaguri botoşănene va aniversa pe 28 decembrie împlinirea a 60 de ani de viaţă, interviul acordat revistei Hyperion fiind un fericit prilej pentru Theodor Damian de a mărturisi Botoşanii din suflet. "Botoşani înseamnă o altă dragoste. Nu pot explica de ce am iubit şi iubesc aşa de mult acest oraş unde m-am născut şi am crescut. Mai mult decât ar trebui să vină din sensul patriotismului local. Acum că mă gândesc, o posibilă explicaţie îmi vine în minte: poate pentru că am plecat de acasă, din Botoşani, de copil, de la vârsta de 14 ani. Atunci am plecat la seminar la M.Neamţ şi poate pentru că de la oraş am plecat la "ţară", mai mult, la mănăstire, mai mult, la internat, a făcut să râvnesc mereu la dinamismul şi diversitatea vieţii citadine, la ce am lăsat în urmă şi era aşa de mult în sângele meu. Poate dacă plecam din Botoşani mai târziu, cum au plecat alţi colegi de-ai mei, pe la 18 ani, după terminarea liceului, şi dacă plecam într-un alt oraş, mai mare, Iaşi, Bucureşti, lucrurile ar fi fost altfel. Dar aşa, părăsind casa părintească, locul natal, la o vârstă aşa de tânără, Botoşanii mi-au rămas ca punctul meu central de reper. Şi sentimental vorbind, aşa a rămas până azi. De aceea din toate călătoriile mele mai apropiate sau mai îndepărtate am revenit mereu la Botoşani", spune poetul Theodor Damian.
Antologia revistei este dedicată poetului Dorin Tudoran, laureat al Premiului Naţional de Poezie – Opera Omnia, Botoşani. Un spaţiu generos acordă Hyperion rubricilor Poesis (Constantin Iftime, Petrut Parvescu, Vasile Iftime, Alexandru Ovidiu Vintila etc.) şi Beletristică (Lucian Alecsa, Dan Persa, Andrei Zanca etc.), dar şi Cronicii literare, printre scriitorii care prezintă expuneri largi pe marginea cărţilor nou apărute numărându-se Lucian Alecsa, Florin Caragiu, Maria Baciu, Vasile Spiridon.
Tulburătoare prin conţinut, rubrica Memoria se constituie, de departe, într-un reper cultural şi istoric, prin materialele semnate de Gellu Dorian - "Ultima calatorie a lui Mircea Ivanescu", Stela Covaci - "Noptile de cosmar ale poetului ucis", şi Lucian Gruia - "La vanatoare cu Labis".
Stela Covaci, distinsă poetă născută pe pâmânt botoşănean, continuă nota dezvăluirilor (începute în urmă cu mulţi ani, împreună cu regretatul poet Cezar Ivănescu) legate de destinul tragic al lui Nicolae Labiş, cel ucis într-un decembrie negru. Din "Noptile de coşmar ale poetului ucis" redăm doar câteva rânduri: "Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea. Labiş către Portik: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost...", "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea". Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. "Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse...". Despre autorul faptei: "...Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş". Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că până la un moment dat i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan".
Editorialul revistei este semnat, ca de obicei, de către redactorul-şef al publicaţiei, Gellu Dorian, care de această dată scrie despre "Eminescu cel ascuns":
"O statistică recentă arată că judeţul Botoşani este pe locul 38 din 42 posibile, avînd în vedere judeţele ţării, în ceea ce priveşte interesul turiştilor pentru acest loc. Noi spunem binecuvîntat. Cei care au plecat de aici l-au considerat blestemat. Au fugit cît mai departe, pentru a se realiza. Eminescu nu ar fi putut fi ceea ce a devenit dacă ar fi rămas la Botoşani. Ar fi fost un simplu funcţionar pe la primărie, pe unde şi-a şi-nceput prima lui slujbă de care a fugit cum a auzit de prima trupă de teatru care a venit prin zonă. Ar fi versificat şi şi-ar fi trecut numele printre atîţia uitaţi de timp. Revenirea lui la Botoşanii în care s-a născut a fost sporadică şi de cele mai multe ori fără prea mari plăceri. Ba chiar ultimele prezenţe la Botoşani l-au întristat peste măsură, refuzîndu-i-se pensia cerută de un consilier care a simţit marea lui valoare, văzînd în 1887 oraşul natal în flăcări, ştergînd şi ultimii lui paşi pe aici. Iorga, ce să mai vorbim, de asemenea ar fi fost un profesor de istorie care şi-ar fi înecat supărările prin bodegile din oraş, cum şi acum fac alţi profesori fără un prea mare orizont de aşteptare. Enescu, un biet lăutar sau filarmonist, şi el cîntînd, pentru a-şi rotunji veniturile, pe la diverse svainvarale şi chindii.
La fel şi mulţi alţii, care şi-au găsit împlinirile pe acolo pe oriunde s-au dus. Lista lor este lungă şi cei mai mulţi dintre edili, sau chiar dintre botoşăneni, în diversele lor discursuri se laudă cu numele acestora. Unele nume au devenit adevărate instituţii, altele trec prin mintea unora de la aniversare la comemorare, atîta cît îşi mai aduc aminte unii dintre botoşănenii împătimiţi de existenţa valorilor care au primit botezul luminii aici. Însă nu este deloc de ajuns, aşa cum am mai spus în nenumărate rînduri, să dai numele unor personalităţi unor străzi sau unor instituţii şi în rest să uiţi de ele. Sunt nenumărate modalităţi de a păstra vie memoria unor mari personalităţi.
Vedem în localităţi mult mai mici decît Botoşanii, cu o zestre modestă în privinţa moştenirii culturale, dar care fac vizibile valorile plecate de acolo. Fie prin statui amplasate la vedere, fie prin plăci comemorative sau case memoriale. Ori la Botoşani, deşi s-au născut atîtea mari personalităţi, atît în muncipiu cît şi în judeţ, nu avem decît o casă memorială-muzeu, dedicată lui Nicolae Iorga. Nu vorbim de cele din judeţ, unde stăm cum stăm: Eminescu, la Ipoteşti şi Enescu, la Liveni. Cam atît! Botoşanii ar putea înfiinţa mult mai multe astfel de case memoriale. Dacă ar fi să dăm aici o listă a acestora, am ocupa mult spaţiu, în care nu vreau decît să mă leg de cum este păstrată, din acest punct de vedere, memoria lui Mihai Eminescu.
Deşi s-a născut la Botoşani, cunoscîndu-se şi amplasamentul – clădirea de lîngă Biserica Uspenia ce se află pe locul casei în care s-a născut poetul, casă arsă la incendiul din iunie 1887 –, Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, nu are un astfel de loc care să-i aducă mereu imaginea în memoria celor interesaţi de astfel de repere culturale. La niciun an de la moarte nişte studenţi i-au comandat un bust pe care l-au amplasat în curtea Şcolii Normale Marchian din Botoşani, după care, la cîţiva ani a fost mutat în Grădina Publică, Parcul Vîrnav. Apoi o serie de alte busturi au fost tot amplasate prin oraş. Cel mai importatnt este cel realizat de Ovidu Maitec din faţa teatrului botoşănean care-i poartă numele. Cînd a fost amplasat era vizibil, piaţa din faţa edificiului şi a primăriei era largă, fără arbuşti decorativi. Însă acum, după tot felul de reabilitări, piaţa a devenit parcare, iar arborii de acolo ascund din ce în ce mai mult bustul poetului, care abia de poate fi zărit de pe o laterală şi pe la spate. Or o astfel de statuie a fost creată pentru o piaţă cu perspectivă, nu pentru o parcare de maşini şi o lizieră arboricolă dezorganizată, fără nicio valoare estetică, aşa cum este, de fapt, ascunsă şi clădirea Primăriei Botoşani, după arbori de tisa sau de ce or fi ei. Cînd ai o astfel de piaţă, de o reală perspectivă turistică, o poţi pune în valoare foarte uşor prin limpezirea spaţiului şi aducerea în compoziţia ei a tuturor numelor acelor personalităţi care fac onoare oraşului. Însă s-a ales acest mod de a ascunde valorile după nişte tufari de magnolie, care pot fi mutaţi un pic mai încolo, pe Pietonalul Bancar, sau orinde în altă parte în oraş.
Acelaşi lucru s-a făcut şi cu statuia poetului, lucrare executată de Oscar Han, nu în perioada lui cea mai bună – însă sculptorul a realizat cele mai multe statui şi busturi ale poetului, unele de reală valoare –, lucrare care stă ascunsă după copacii din curtea Bisericii Uspenia, cînd ea ar fi putut fi scoasă acum pe pietonalul din faţa acesteia, pentru a atrage mult mai mult atenţia şi a da astfel valoare locului. S-a preferat, de asemenea, o altă variantă, fezandată cu o etnie care alungă orice interes turistic din zonă. Să mă opresc numai la aceste exemple, pentru a demonstra încă o dată că Eminescu, chiar din timpul vieţii, a fost mereu "ascuns": fie trimis, cînd era în pericol o relaţie politică între liberali şi conservatori, la Floreşti, pentru a traduce Documentele Hurmuzachi, fie în grija lui Ion Creangă, pentru a nu scoate pistolul la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, fie direct la Mărcuţa, unde şi-a şi găsit tragicul sfîrşit. Ca mai apoi să-i fie ascunsă opera, poezia şi articolele politice, din diverse motive, ba că este xenofob, antisemit, ba că bolşevicii nu aveau nevoie în impunerea ideologiei lor de o astfel de valoare care se confunda cu identitatea naţională a românilor, ba acum că ar fi demodat sau desuet.
Motive de tot felul ce nu se deosebesc mai cu nimic de cele ale unor edili botoşăneni care, fie din ignoranţă, fie din nepăsare lasă la loc ascuns, plin de verdeaţă, imaginea statuară a poetului.
Nu vreau să supăr pe nimeni, însă cu Eminescu se va ieşi în lume, din această zonă, multă vreme de aici înainte. De ce nu i-am acorda toată atenţia şi vizibilitatea? Nu vreau să mai vorbesc aici de ceea ce este Memorialul Ipoteşti, loc şi el ascuns, deloc vizibil, în sensul interesului turistic şi de punere şi astfel în valoare a memoriei poetului naţional care dă de mîncare la atîta lume. Şi, mă întreb, de ce?".
CITESTE AICI REVISTA HYPERION!
