"...ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ", spunea în anul 1882 Mihai Eminescu, îmbiindu-şi un prieten spre tihna mănăstirilor.
Nu avea să treacă multă vreme şi poetul născut în Botoşani se prăbuşea în hăul bolii cumplite de care nu va scăpa până la sfârşitul vieţii. Chiar apăsat şi chinuit de durerea trupească, gândul se întoarce spre locurile natale. Duhovnicul lui Mihai Eminescu mărturisea: Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la Mănăstirea Neamţ, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".
Mănăstirea Agafton este una dintre cele mai vechi din judeţul Botoşani, numele său fiind strâns legat de cel al poetului Mihai Eminescu. Surorile Ralucăi Iuraşcu, mama lui Eminescu, au ajuns în anul 1814 la Agafton, de la Schit Orăşeni. Maicile erau vizitate foarte des de către Mihai, care venea pe jos de la Ipotești. Mănăstirea Agafton, situată la 8 kilometri de municipiul Botoşani, este locul unde Mihai Eminescu a cunoscut pacea, frumuseţea credinţei, unde l-a aflat pe Dumnezeu, de la mătuşile lui călugăriţe (înmormântate în cimitirul mănăstirii), şi, mai ales, locul unde ar fi vrut să se întoarcă în clipa cea de pe urmă.
De la "bolniţa" de la Neamţ, cu doi ani ani înainte de sfârşitul fatidic, la 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier".
Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează, posibil şi în urma întâlnirilor dese cu Scipione Bădescu, care îl îndemna să mai şi bea. Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887.
În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu.
Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".
Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri".
Un Botoşani mistuit, grav încercat. Asta lasă în urmă Mihai Eminescu, care pleacă spre Bucureşti la îndemnul Veronicăi Micle şi de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată. La 15 iunie 1889 moare, în sanatoriul doctorului Şutu, singur, bolnav, părăsit de prieteni şi cu numele Poeziei pe buze.
Să lăsăm poetul să vorbească:
"Tânarului nu i se mai zice: "învaţă sau munceşte ca să înaintezi!", ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: "Conspiră, calomniază şi vei ajunge om mare în România". Astfel vedem ca ratiunea pentru care s-a ridicat în anii din urma o multime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvânt de insulta la adresa Domnitorului, un pasquil si altele asemenea. Pe de alta parte interesele agricole atârnând, în tara arbitrariului administrativ, tocmai de administratie, alegatorii sunt în mare parte pusi la discretia urelor si persecutiilor administrative. Pe lânga asta statul dispune de atâtea functii si favori pe câti oameni sunt în tara cari stiu scrie si citi! Astfel administratia consista nu în munca, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupetire de voturi. Cine sufere mai mult prin aceasta stare de lucruri sunt elementele muncitoare si sanatoase ale natiunii noastre, sunt toti aceia cari nu aspira la privilegii si sinecure, ci traiesc din produsul muncii lor proprii.
Tocmai în clasele pozitive ale natiei se observa o scadere continua a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase pâna si cel din urma ban, pentru a întretinea cu el luxul unor nulitati ambitioase, incapabile de munca, precum sunt incapabile de dreptate si de adevar. Dar mai mult înca: elementele românesti, populatia istorica a tarii e stoarsa pentru întretinerea plebei internationale a apologistilor lui Blanqui, o plebe fără patrie hotarâtă si fără naţionalitate hotarâtă.
E timpul ca orice inima patriotica sa se miste la privelistea mizeriei generale produsa prin cupiditatea populatiei flotante a acestei tari. Precum facem deosebire între "român" si "străin", am ajuns a face o deosebire între "român" si "rosu". Ca o ceata de cuceritori straini au navalit asupra tarii, constituie stat în stat, considera ca inamici pe toti cei ce nu împartasesc apetiturile lor, considera populatiunile ca pe o turma buna de esploatat. Oricine voteaza contra lor îndeplineste un act de mântuire a tarii si a nationalitatii, contribuie la restabilirea bunei credinte în afacerile publice, la reintegrarea poporului românesc în drepturile lui legitime". Mihai Eminescu, Timpul (6 ianuarie 1881)