Dacă vorbim unul cu celălalt înseamnă că È™i comunicăm? Din nefericire, de cele mai multe ori, doar vorbim. Și, ce e È™i mai trist, am ajuns de nici pe noi înÈ™ine nu ne mai ascultăm.
Într-un articol anterior, despre invidie, încercam să explic de ce modul de gândire, defectuos, de superioritate sau de inferioritate, este atât de nociv. Mie, personal, mi-a trebuit mult timp ca să-mi înÈ›eleg teama, mânia sau supărarea. Mi-am dat seama că modul în care am fost educată a fost unul în care să îmi ascund emoÈ›iile, să nu mă manifest agresiv sau să fiu extrem de docilă față de "cei mari". Mi-am reprimat È™i refulat atât de mult emoÈ›iile încât cu greu am reuÈ™it să mi le dezvălui, să le înÈ›eleg, să le accept È™i vindec.
Cred că marele inconvenient în modul în care am fost educaÈ›i (mă refer la oamenii de vârsta mea, trecuÈ›i de 50 de ani) a fost că nu am fost învățaÈ›i să comunicăm, cu noi înÈ™ine nu s-a comunicat, iar emoÈ›iile, pentru a fi "bine crescut", a trebuit să ni le mascăm sau să le ascundem chiar de noi înÈ™ine. De aceea o terapie sau un program de dezvoltare poate dura mult timp. Este dificil È™i dureros când scoatem la iveală mesajele copilăriei care ne-au format tiparele de gândire È™i care ne-au ghidat, făcându-ne, uneori, o viaÈ›a de neînÈ›eles. Impactul emoÈ›ional al evenimentelor petrecute în trecutul nostru, atunci când rezonează cu cele de acum, prezente, ne produc un stres intern sau o neliniÈ™te sufletească pe care adesea nu o înÈ›elegem. Pentru că nu am fost educaÈ›i să ne rezolvăm conflictele interne sau să discernem între o emoÈ›ie negativă È™i una normală, neutră, tot ceea ce am trăit în trecut vom trăi È™i în prezent, în mintea noastră. Toate emoÈ›iile noastre, rămase nerezolvate (furii, temeri, tristeÈ›i) pot fi privite, metaforic vorbind, ca o factură ce trebuia, încă din copilăria noastră, achitată.
Dacă nu reuÈ™im sau nu suntem educaÈ›i să ne cunoaÈ™tem emoÈ›iile acestea nu duc decât la acumularea unor noi datorii iar "factura" ajunge la sume enorme. EmoÈ›iile negative din trecut, reprimate, ne pot dărâma sau pot acumula datorii care să ne trimită direct în închisoare, adică la starea de singurătate din care cu greu mai putem fi scoÈ™i. O emoÈ›ie reprimată va creÈ™te din ce în ce mai mult, până când vom încerca să ieÈ™im din impasul ajuns, singuri sau cu ajutorul unui specialist. Un specialist care nu È™i-a achitat el însuÈ™i datoriile, cu greu vă va putea vindeca. Din fericire, există persoane calificate, care s-au vindecat È™i care vă pot oferi ajutorul. Dar, pentru a primi ajutor este necesar să căutaÈ›i, să aveÈ›i încredere È™i mai ales să doriÈ›i să ieÈ™iÈ›i din "închisoare".
EmoÈ›iile noastre pot fi privite ca un ceaun cu lapte. Când emoÈ›iile vechi se trezesc în prezent, ceaunul revarsă, starea noastră se modifică È™i nu vom înÈ›elegem de unde vine furia, mânia, ura sau resentimentele. Ca să îÈ›i vindeci furia e bine să analizezi modul în care te compari cu alÈ›ii, e bine să-È›i cunoÈ™ti propria ta valoare aÈ™a cum este ea È™i nu cum ai dori. Dar, ca să te cunoÈ™ti trebuie să È™tii să comunici. Dar oare È™tim noi să comunicăm? Ca să putem comunica trebuie să ne vorbim. Am constatat că puÈ›ini oameni È™tiu să vorbească despre ei. Și am mai constatat că bârfa, specifică invidiei ostile, poate porni È™i de la faptul că, dacă nu È™tim să vorbim despre noi, atunci ni se pare corect să vorbim despre alÈ›ii. Avem dorinÈ›e pe care, din lipsă de comunicare, le spunem prietenilor pentru că sperăm că ne va auzi È™i cel căruia i se adresează rugămintea È™i care, în acest mod, ne va răspunde. Ne e greu să comunicăm direct È™i pentru că, poate, nu am fost învățaÈ›i. Sunt oameni care nu doresc să rămână singuri, în tăcere, pentru a nu-È™i vorbi, lor înÈ™iÈ™i. Dar dacă eu nu È™tiu să vorbesc cu mine, dacă nu am grijă la limbajul interior È™i mă tratez cu inferioritate "ce prost sunt" sau cu superioritate "doar eu merit asta" atunci cum voi putea să mă adresez celuilalt?
Există persoane care îÈ™i doresc foarte mult să urce pe scara spirituală pentru a admira întreaga măreÈ›ie a lui Dumnezeu. Cred că asceza chiar È™i asta reprezintă. Pentru a-L cunoaÈ™te pe Dumnezeu consider că mă aflu la poalele muntelui, privesc în sus, mă ia ameÈ›eala dar îmi fac curaj să urc, ca să-L întâlnesc. În ultima perioadă vin la mine diverse persoane care mă roagă să le explic, într-un limbaj accesibil, cum pot urca È™i ele pe muntele acesta. Desigur, există multe cărÈ›i care explică diverse procedee dar eu am să încerc, îmbinând cunoÈ™tinÈ›ele mele de teologie È™i pe cele de psihoterapie să vă arăt o cărare, nu mai uÈ™oară dar poate mai accesibilă.
Ca să plec la drum trebuie să mă cunosc, să È™tiu ce bagaj am, în aÈ™a fel încât urcarea să-mi fie cât mai lină, predictibilă È™i accesibilă. Ca să câÈ™tig virtuÈ›ile ce mă vor ajuta în călătoria mea am nevoie să-mi cunosc patimile. Am să încerc aici dar È™i în viitoarele articole să fac asocierea dintre fiecare patimă cu emoÈ›iile ce-i corespund astfel încât să vă fie uÈ™or să vă recunoaÈ™teÈ›i resursele interioare. Ca È™i creÈ™tini, pentru a pleca la drum avem nevoie să ne cunoaÈ™tem sufletul, înnoindu-l în Sfântul Duh.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în lucrarea Sfântul Duh în RevelaÈ›ie È™i în Biserică, Ortodoxia, XXVI (1974), nr. 2, la pagina 233 arată modul în care Sfântul Vasile cel Mare subliniază că lucrarea sfinÈ›itoare È™i înnoitoare a Duhului Sfânt, nu se realizează în mod magic, ci prin participarea È™i efortul liber al voinÈ›ei creÈ™tinului. "Unirea cu sufletul nu se realizează prin apropierea spaÈ›ială, ci prin depărtarea patimilor care, venind în suflet ulterior, prin iubirea de trup, l-au înstrăinat de Dumnezeu. Deci de Mângâietorul nu se poate apropia decât cel ce s-a curățit de întinăciunea ce È™i-a adunat-o prin răutate È™i a revenit la frumuseÈ›ea firii proprii È™i i-a redat acesteia, ca un chip împărătesc, înfățiÈ™area originară prin curăție".
Sfântul Vasile cel Mare consideră că frumuseÈ›ea firii, restaurată prin har, se poate perverti prin patimile care se nasc în suflet datorită ataÈ™amentului său față de trup, dar în acelaÈ™i timp ea se poate redobândi printr-o disciplină ascetică.
Conform învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viață trebuie să fie mântuirea sufletului ÅŸi dobândirea fericirii cereÈ™ti: Căci ce-i foloseÈ™te omului să câÈ™tige lumea întreagă, dacă-ÅŸi pierde sufletul? (Marcu 8, 36).
Singura piedică în calea urcuÈ™ului duhovnicesc ÅŸi a mântuirii este păcatul, iar acesta porneÈ™te din inima omului, adică de la gândurile, sugestiile ÅŸi impulsurile care se înfiripă în mintea lui.
Pe de altă parte, este necesar să È™tim că o viață echilibrată nu vine de la sine, ci din căutare ÅŸi perseverență în acest sens.
Primul pas pe cărarea ce mă va duce acolo, sus, este să ajung la smerenie și ascultare dar nu pot face asta dacă nu știu să comunic.
În lucrarea "Scara" a lui Ioan Scărarul la capitolul 4 se vorbeÈ™te "Despre ascultare", iar la capitolul 25 "Despre minunata smerenie". Din această lucrare înÈ›elegem că virtuÈ›ile ascultării ÅŸi smereniei sunt strâns legate între ele È™i complementare.
Smerenia este virtutea morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalÈ›i È™i este opusă mândriei, egoismului È™i slavei deÈ™arte. Smerenia însă nu înseamnă "Capul plecat sabia nu-l taie". Smeritul nu este un om umil. Este un om care îÈ™i cunoaÈ™te foarte bine "lungul nasului". Este un om care învață să nu se mai compare mereu cu alÈ›ii sau, dacă o face, să-È™i cunoască adevărata valoare È™i să nu supraevalueze dar nici să nu-È™i subevalueze semenul. Dacă învățăm cine suntem cu adevărat, persoane unice, cu potenÈ›ial uriaÈ™, atunci vom accepta È™i că persoana din faÈ›a noastră este unică È™i merită efortul nostru de a-l cunoaÈ™te È™i aprecia.
Dacă vreau să ajung la această smerenie este necesar să comunic. Și, cred că primul lucru pe care trebuie să-l învăț este să comunic, să transmit, să ascult È™i să înÈ›eleg. Dacă nu È™tiu să comunic voi avea tendinÈ›a de a mă situa într-o poziÈ›ie inferioară (È™i asta îmi va aduce tristeÈ›e È™i resentimente) sau mă voi plasa pe o treaptă superioară semenului meu numai că mânia È™i stările mele de nemulÈ›umire îl vor alunga. Nu voi putea ajunge la o comuniune deplină È™i asta pentru că relaÈ›ia cu celălalt nu se poate stabili în afara unei limitări decente a ego-ului (smerenie) ÅŸi a supunerii față de anumite norme din afara ta (ascultare). AÈ™ putea chiar să spun că ascultarea nu se referă aici numai în a respecta reguli externe ci în a înÈ›elege că în viață putem întâlni persoane care să ne îmbogățească spiritual, care să ne ridice È™i să ne ajute. Persoanele cu fapte È™i calități evidente ne pot da sugestii sau sfaturi. Dacă avem înÈ›elepciunea de a "asculta" atunci poate că drumul sau poteca noastră va fi mai lină È™i mai uÈ™or de urcat.
Întrebarea este: Știm să comunicăm? Nu am să intru acum în explicaÈ›ii È™i definiÈ›iile date comunicării. Doresc doar să descoperiÈ›i singuri dacă aveÈ›i o comunicare bună sau dacă aceasta poate fi îmbunătățită.
Ca să È™tim dacă vorbirea noastră este È™i comunicare este esenÈ›ial să ne punem întrebări despre felul în care am fost învățaÈ›i să co¬municăm. Eu, spre deosebire de alÈ›ii, am descoperit, cu surprindere, că am învățat să nu comunic. În programele de dezvoltare observ acum mulÈ›i tineri (credeam că doar generaÈ›ia mea nu a învățat să comunice) È™i chiar copii care nu comunică, fiind privaÈ›i de dreptul la cuvânt. Surprinzător, cei care ne învață să NU comunicăm sunt chiar cei apropiaÈ›i nouă. De multe ori, mama, iubitul sau mai târziu soÈ›ul, crezând că ne înÈ›eleg, vorbesc în locul nostru. Spre exemplu: tatăl iubeÈ™te să meargă la schi. Dacă fiul său este întrebat: "Gigel, îÈ›i place să te duci cu tata la schi?" copilul nici nu apucă să răspundă că sare tatăl : "Dar îi place foarte mult! Am mers cu el câÈ›iva kilometri È™i nu a obosit!". Și, pentru asta, tata e È™i mândru, nevoie mare. Doar că, acest tată, niciodată nu È™i-a întrebat fiul ce simte atunci când schiază iar dacă micuÈ›ul a încercat, timid, să se plângă, efectele au fost dezastruoase. Un asemenea tată, care vorbeÈ™te È™i ia iniÈ›iativa în locul copilului său va fi cel ce va dese accese de furie sau care îÈ™i va pedepsi copilul care nu înÈ›elege "bunele intenÈ›ii" ale tatălui. Copilul preferă, în cele mai multe cazuri, decât să fie etichetat ca "leneÈ™" sau "neascultător" să îÈ™i reprime tristeÈ›ea. Este prototipul copilului care acumulează resentimente iar acestea vor izbucni, în cel mai bun caz, la adolescență. Sunt multe exemple de acest tip dar cu siguranță È™tiÈ›i asta pentru că È™i în locul vostru, la un moment dat, a vorbit altcineva.
Ce să mai spunem de È™coală? În sistemul È™colar în care eu am fost educată È™i care sper să nu dăinuie, comunicarea se baza pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Profesorul nu era acolo ca să mă "asculte". El punea întrebări la care aÈ™tepta răspunsul pe care îl aveam în manual. Părerea mea? Nu era cerută È™i nici considerată esenÈ›ială. Eu trebuia să dau răspunsul aÈ™teptat, pentru care eram notată.
Au trecut mulÈ›i ani È™i tot speram că lucrurile se vor schimba dar uite că È™i acum atât părinÈ›ii cât È™i profesorii impun limite. Felicit toÈ›i părinÈ›ii È™i profesorii care-È™i invită copiii la liberă exprimare. Noi le putem da aripi copiilor noÈ™tri dar tot noi le putem È™i tăia, inconÈ™tient, cu "bune intenÈ›ii".
Un lucru grav este È™i atunci când cei apropiaÈ›i nouă, îÈ™i însuÈ™esc exprimarea noastră pentru a vorbi despre noi, în locul nostru sau, È™i mai grav este faptul că resping ceea ce exprimăm noi personal.
Spre exemplu, dacă un copil spune "Mă tem să mă duc acolo", tatăl NU va asculta ceea ce vrea să exprime copilul său È™i va încerca să-l îmbărbăteze cu fraze tip: "Nu ai nici un motiv". "EÈ™ti fraier? Cum să te temi?". Un copil, care s-a zgâriat, desigur superficial, va avea nevoie de o îmbrățiÈ™are È™i va cere asta spunând "Mama, mă doare!" doar că mama va încerca È™i ea să îl încurajeze spunând: "E un fleac! Nu ai nimic!"
Acest tip de comunicare prin mesaje ce par banale, sunt generate, întotdeauna, de cele mai buna intenÈ›iii ale părinÈ›ilor. ToÈ›i părinÈ›ii doresc să-È™i scape co¬piii de frică sau furii ce lor li se par a fi nejustificate. AtenÈ›ie însă! Aceste banale mesaje se întipăresc adânc în inconÈ™tient. Sunt persoane care descoperă diverse fobii abia la maturitate, atunci când decodează mesajele din copilărie, cele care nu se întipăresc nu aÈ™a cum vor părinÈ›ii ci aÈ™a cum le înÈ›eleg copiii. Aceste mesaje pot însemna: "Nu poÈ›i avea încredere în ce simÈ›i tu, eu È™tiu ce trebuie să simÈ›i tu", "Dacă arăți că È›i-e teamă eÈ™ti fraier, de fapt chiar eÈ™ti un fraier!". În copilărie, deseori părinÈ›ii sunt cei care ne dictează emoÈ›iile sau sentimentele pe care ar trebui să le avem.
Dragi părinÈ›i, înÈ›elegeÈ›i că puteÈ›i să fiÈ›i de acord sau să interziceÈ›i un comportament dar este imposibil să impuneÈ›i emoÈ›ii sau sentimente.
PuteÈ›i impune copilului "Nu ai voie să-È™i loveÈ™ti fratele, dar este imposibil să-i impuneÈ›i emoÈ›ii sau sentimente: Cum poÈ›i să fii vesel când fratele tău este bolnav?" sau "Trebuie să-l iubeÈ™ti pe unchiul X. Impunerea este cea care generează confuzii. Copilul care încearcă bucuria sau orice altă emoÈ›ie va deveni adultul care se va îndoi de propria sa trăire. Atunci când o persoană importantă pentru copil îi neagă sau încearcă să-i impună propriile trăiri sau sentimentele nu face decât să-i sădească neîncredere în suflet. Din păcate, sunt multe persoane care învață să comunice, prin negarea trăirilor de către cei care îl iubesc. Aceste persoane ajung la maturitate negându-ÅŸi propriile sentimente. Învățăm de mici că nu este în regulă să ne exprimăm trăirile. Sunt mulÈ›i cei care, în copilărie, atunci când È™i-au văzut mama tristă, la întrebarea: "Mamă, eÈ™ti tristă? Plângi?" au primit, invariabil, acelaÈ™i răspuns: "Nu, nu am nimic, nu sunt tristă".
Ce învățăm? Că nu e bine să ne arătăm emoÈ›iile. Învățând asta, la rândul nostru vom transmite aceleaÈ™i constrângeri care vor sabota comuni¬carea ÅŸi care vor face ca relaÈ›iile cu aproapele nostru să devină dificile È™i dureroase.
Este esenÈ›ial deci să facem eforturi, să stabilim câteva reguli fundamentale pentru a avea o comunicare normală È™i firească. Fără o bună comunicare nu vom putea ajunge la smerenie (repet, nu atitudine umilă ci curaj, demnitate, simÈ›ul propriei valori dar È™i recunoaÈ™terea valorii celuilalt).
Pentru a avea tăria È™i curajul de a împlini virtutea am nevoie de un mod de comunicare eficient în care să-mi recunosc propriile emoÈ›ii È™i sentimente, fără a le confunda cu ale altuia, să pot să ascult È™i să înÈ›eleg. Până data viitoare vă rog să vă analizaÈ›i modul în care comunicaÈ›i. ÎncepeÈ›i cu dialogul interior. Cum vorbiÈ›i cu voi? Ce vă spuneÈ›i? Vă subapreciaÈ›i? CredeÈ›i că sunteÈ›i mai slab ca alÈ›ii sau vă supraapreciaÈ›i crezându-vă cel mai bun? Ambele variante sunt greÈ™ite. CăutaÈ›i în voi persoana unică, deosebită de toate celelalte, nici mai bună, nici mai rea, dar care face eforturi pentru a se îmbogăți spiritual recunoscând atât valoarea sa cât È™i a celor ce-l înconjoară.
Angela Agachi, Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă
