Am constatat că puțini oameni știu să vorbească despre ei. Și am mai constatat că bârfa, specifică invidiei ostile, poate porni și de la faptul că, dacă nu știm să vorbim despre noi, atunci ni se pare corect să vorbim despre alții. Avem dorințe pe care, din lipsă de comunicare, le spunem prietenilor pentru că sperăm că ne va auzi și cel căruia i se adresează rugămintea și care, în acest mod, ne va răspunde.

Dacă vorbim unul cu celălalt înseamnă că și comunicăm? Din nefericire, de cele mai multe ori, doar vorbim. Și, ce e și mai trist, am ajuns de nici pe noi înșine nu ne mai ascultăm.

Într-un articol anterior, despre invidie, încercam să explic de ce modul de gândire, defectuos, de superioritate sau de inferioritate, este atât de nociv. Mie, personal, mi-a trebuit mult timp ca să-mi înțeleg teama, mânia sau supărarea. Mi-am dat seama că modul în care am fost educată a fost unul în care să îmi ascund emoțiile, să nu mă manifest agresiv sau să fiu extrem de docilă față de "cei mari". Mi-am reprimat și refulat atât de mult emoțiile încât cu greu am reușit să mi le dezvălui, să le înțeleg, să le accept și vindec.

Cred că marele inconvenient în modul în care am fost educați (mă refer la oamenii de vârsta mea, trecuți de 50 de ani) a fost că nu am fost învățați să comunicăm, cu noi înșine nu s-a comunicat, iar emoțiile, pentru a fi "bine crescut", a trebuit să ni le mascăm sau să le ascundem chiar de noi înșine. De aceea o terapie sau un program de dezvoltare poate dura mult timp. Este dificil și dureros când scoatem la iveală mesajele copilăriei care ne-au format tiparele de gândire și care ne-au ghidat, făcându-ne, uneori, o viața de neînțeles. Impactul emoțional al evenimentelor petrecute în trecutul nostru, atunci când rezonează cu cele de acum, prezente, ne produc un stres intern sau o neliniște sufletească pe care adesea nu o înțelegem. Pentru că nu am fost educați să ne rezolvăm conflictele interne sau să discernem între o emoție negativă și una normală, neutră, tot ceea ce am trăit în trecut vom trăi și în prezent, în mintea noastră. Toate emoțiile noastre, rămase nerezolvate (furii, temeri, tristeți) pot fi privite, metaforic vorbind, ca o factură ce trebuia, încă din copilăria noastră, achitată.

Dacă nu reușim sau nu suntem educați să ne cunoaștem emoțiile acestea nu duc decât la acumularea unor noi datorii iar "factura" ajunge la sume enorme. Emoțiile negative din trecut, reprimate, ne pot dărâma sau pot acumula datorii care să ne trimită direct în închisoare, adică la starea de singurătate din care cu greu mai putem fi scoși. O emoție reprimată va crește din ce în ce mai mult, până când vom încerca să ieșim din impasul ajuns, singuri sau cu ajutorul unui specialist. Un specialist care nu și-a achitat el însuși datoriile, cu greu vă va putea vindeca. Din fericire, există persoane calificate, care s-au vindecat și care vă pot oferi ajutorul. Dar, pentru a primi ajutor este necesar să căutați, să aveți încredere și mai ales să doriți să ieșiți din "închisoare".

Emoțiile noastre pot fi privite ca un ceaun cu lapte. Când emoțiile vechi se trezesc în prezent, ceaunul revarsă, starea noastră se modifică și nu vom înțelegem de unde vine furia, mânia, ura sau resentimentele. Ca să îți vindeci furia e bine să analizezi modul în care te compari cu alții, e bine să-ți cunoști propria ta valoare așa cum este ea și nu cum ai dori. Dar, ca să te cunoști trebuie să știi să comunici. Dar oare știm noi să comunicăm? Ca să putem comunica trebuie să ne vorbim. Am constatat că puțini oameni știu să vorbească despre ei. Și am mai constatat că bârfa, specifică invidiei ostile, poate porni și de la faptul că, dacă nu știm să vorbim despre noi, atunci ni se pare corect să vorbim despre alții. Avem dorințe pe care, din lipsă de comunicare, le spunem prietenilor pentru că sperăm că ne va auzi și cel căruia i se adresează rugămintea și care, în acest mod, ne va răspunde. Ne e greu să comunicăm direct și pentru că, poate, nu am fost învățați. Sunt oameni care nu doresc să rămână singuri, în tăcere, pentru a nu-și vorbi, lor înșiși. Dar dacă eu nu știu să vorbesc cu mine, dacă nu am grijă la limbajul interior și mă tratez cu inferioritate "ce prost sunt" sau cu superioritate "doar eu merit asta" atunci cum voi putea să mă adresez celuilalt?

Există persoane care își doresc foarte mult să urce pe scara spirituală pentru a admira întreaga măreție a lui Dumnezeu. Cred că asceza chiar și asta reprezintă. Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu consider că mă aflu la poalele muntelui, privesc în sus, mă ia amețeala dar îmi fac curaj să urc, ca să-L întâlnesc. În ultima perioadă vin la mine diverse persoane care mă roagă să le explic, într-un limbaj accesibil, cum pot urca și ele pe muntele acesta. Desigur, există multe cărți care explică diverse procedee dar eu am să încerc, îmbinând cunoștințele mele de teologie și pe cele de psihoterapie să vă arăt o cărare, nu mai ușoară dar poate mai accesibilă.

Ca să plec la drum trebuie să mă cunosc, să știu ce bagaj am, în așa fel încât urcarea să-mi fie cât mai lină, predictibilă și accesibilă. Ca să câștig virtuțile ce mă vor ajuta în călătoria mea am nevoie să-mi cunosc patimile. Am să încerc aici dar și în viitoarele articole să fac asocierea dintre fiecare patimă cu emoțiile ce-i corespund astfel încât să vă fie ușor să vă recunoașteți resursele interioare. Ca și creștini, pentru a pleca la drum avem nevoie să ne cunoaștem sufletul, înnoindu-l în Sfântul Duh.

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în lucrarea Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, Ortodoxia, XXVI (1974), nr. 2, la pagina 233 arată modul în care Sfântul Vasile cel Mare subliniază că lucrarea sfințitoare și înnoitoare a Duhului Sfânt, nu se realizează în mod magic, ci prin participarea și efortul liber al voinței creștinului. "Unirea cu sufletul nu se realizează prin apropierea spațială, ci prin depărtarea patimilor care, venind în suflet ulterior, prin iubirea de trup, l-au înstrăinat de Dumnezeu. Deci de Mângâietorul nu se poate apropia decât cel ce s-a curățit de întinăciunea ce și-a adunat-o prin răutate și a revenit la frumusețea firii proprii și i-a redat acesteia, ca un chip împărătesc, înfățișarea originară prin curăție".

Sfântul Vasile cel Mare consideră că frumusețea firii, restaurată prin har, se poate perverti prin patimile care se nasc în suflet datorită atașamentului său față de trup, dar în același timp ea se poate redobândi printr-o disciplină ascetică.
Conform învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viață trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cerești: Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8, 36).
Singura piedică în calea urcușului duhovnicesc şi a mântuirii este păcatul, iar acesta pornește din inima omului, adică de la gândurile, sugestiile şi impulsurile care se înfiripă în mintea lui.

Pe de altă parte, este necesar să știm că o viață echilibrată nu vine de la sine, ci din căutare şi perseverență în acest sens.
Primul pas pe cărarea ce mă va duce acolo, sus, este să ajung la smerenie și ascultare dar nu pot face asta dacă nu știu să comunic.

În lucrarea "Scara" a lui Ioan Scărarul la capitolul 4 se vorbește "Despre ascultare", iar la capitolul 25 "Despre minunata smerenie". Din această lucrare înțelegem că virtuțile ascultării şi smereniei sunt strâns legate între ele și complementare.
Smerenia este virtutea morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalți și este opusă mândriei, egoismului și slavei deșarte. Smerenia însă nu înseamnă "Capul plecat sabia nu-l taie". Smeritul nu este un om umil. Este un om care își cunoaște foarte bine "lungul nasului". Este un om care învață să nu se mai compare mereu cu alții sau, dacă o face, să-și cunoască adevărata valoare și să nu supraevalueze dar nici să nu-și subevalueze semenul. Dacă învățăm cine suntem cu adevărat, persoane unice, cu potențial uriaș, atunci vom accepta și că persoana din fața noastră este unică și merită efortul nostru de a-l cunoaște și aprecia.

Dacă vreau să ajung la această smerenie este necesar să comunic. Și, cred că primul lucru pe care trebuie să-l învăț este să comunic, să transmit, să ascult și să înțeleg. Dacă nu știu să comunic voi avea tendința de a mă situa într-o poziție inferioară (și asta îmi va aduce tristețe și resentimente) sau mă voi plasa pe o treaptă superioară semenului meu numai că mânia și stările mele de nemulțumire îl vor alunga. Nu voi putea ajunge la o comuniune deplină și asta pentru că relația cu celălalt nu se poate stabili în afara unei limitări decente a ego-ului (smerenie) şi a supunerii față de anumite norme din afara ta (ascultare). Aș putea chiar să spun că ascultarea nu se referă aici numai în a respecta reguli externe ci în a înțelege că în viață putem întâlni persoane care să ne îmbogățească spiritual, care să ne ridice și să ne ajute. Persoanele cu fapte și calități evidente ne pot da sugestii sau sfaturi. Dacă avem înțelepciunea de a "asculta" atunci poate că drumul sau poteca noastră va fi mai lină și mai ușor de urcat.

Întrebarea este: Știm să comunicăm? Nu am să intru acum în explicații și definițiile date comunicării. Doresc doar să descoperiți singuri dacă aveți o comunicare bună sau dacă aceasta poate fi îmbunătățită.

Ca să știm dacă vorbirea noastră este și comunicare este esențial să ne punem întrebări despre felul în care am fost învățați să co¬municăm. Eu, spre deosebire de alții, am descoperit, cu surprindere, că am învățat să nu comunic. În programele de dezvoltare observ acum mulți tineri (credeam că doar generația mea nu a învățat să comunice) și chiar copii care nu comunică, fiind privați de dreptul la cuvânt. Surprinzător, cei care ne învață să NU comunicăm sunt chiar cei apropiați nouă. De multe ori, mama, iubitul sau mai târziu soțul, crezând că ne înțeleg, vorbesc în locul nostru. Spre exemplu: tatăl iubește să meargă la schi. Dacă fiul său este întrebat: "Gigel, îți place să te duci cu tata la schi?" copilul nici nu apucă să răspundă că sare tatăl : "Dar îi place foarte mult! Am mers cu el câțiva kilometri și nu a obosit!". Și, pentru asta, tata e și mândru, nevoie mare. Doar că, acest tată, niciodată nu și-a întrebat fiul ce simte atunci când schiază iar dacă micuțul a încercat, timid, să se plângă, efectele au fost dezastruoase. Un asemenea tată, care vorbește și ia inițiativa în locul copilului său va fi cel ce va dese accese de furie sau care își va pedepsi copilul care nu înțelege "bunele intenții" ale tatălui. Copilul preferă, în cele mai multe cazuri, decât să fie etichetat ca "leneș" sau "neascultător" să își reprime tristețea. Este prototipul copilului care acumulează resentimente iar acestea vor izbucni, în cel mai bun caz, la adolescență. Sunt multe exemple de acest tip dar cu siguranță știți asta pentru că și în locul vostru, la un moment dat, a vorbit altcineva.

Ce să mai spunem de școală? În sistemul școlar în care eu am fost educată și care sper să nu dăinuie, comunicarea se baza pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Profesorul nu era acolo ca să mă "asculte". El punea întrebări la care aștepta răspunsul pe care îl aveam în manual. Părerea mea? Nu era cerută și nici considerată esențială. Eu trebuia să dau răspunsul așteptat, pentru care eram notată.

Au trecut mulți ani și tot speram că lucrurile se vor schimba dar uite că și acum atât părinții cât și profesorii impun limite. Felicit toți părinții și profesorii care-și invită copiii la liberă exprimare. Noi le putem da aripi copiilor noștri dar tot noi le putem și tăia, inconștient, cu "bune intenții".

Un lucru grav este și atunci când cei apropiați nouă, își însușesc exprimarea noastră pentru a vorbi despre noi, în locul nostru sau, și mai grav este faptul că resping ceea ce exprimăm noi personal.

Spre exemplu, dacă un copil spune "Mă tem să mă duc acolo", tatăl NU va asculta ceea ce vrea să exprime copilul său și va încerca să-l îmbărbăteze cu fraze tip: "Nu ai nici un motiv". "Ești fraier? Cum să te temi?". Un copil, care s-a zgâriat, desigur superficial, va avea nevoie de o îmbrățișare și va cere asta spunând "Mama, mă doare!" doar că mama va încerca și ea să îl încurajeze spunând: "E un fleac! Nu ai nimic!"

Acest tip de comunicare prin mesaje ce par banale, sunt generate, întotdeauna, de cele mai buna intențiii ale părinților. Toți părinții doresc să-și scape co¬piii de frică sau furii ce lor li se par a fi nejustificate. Atenție însă! Aceste banale mesaje se întipăresc adânc în inconștient. Sunt persoane care descoperă diverse fobii abia la maturitate, atunci când decodează mesajele din copilărie, cele care nu se întipăresc nu așa cum vor părinții ci așa cum le înțeleg copiii. Aceste mesaje pot însemna: "Nu poți avea încredere în ce simți tu, eu știu ce trebuie să simți tu", "Dacă arăți că ți-e teamă ești fraier, de fapt chiar ești un fraier!". În copilărie, deseori părinții sunt cei care ne dictează emoțiile sau sentimentele pe care ar trebui să le avem.

Dragi părinți, înțelegeți că puteți să fiți de acord sau să interziceți un comportament dar este imposibil să impuneți emoții sau sentimente.

Puteți impune copilului "Nu ai voie să-și lovești fratele, dar este imposibil să-i impuneți emoții sau sentimente: Cum poți să fii vesel când fratele tău este bolnav?" sau "Trebuie să-l iubești pe unchiul X. Impunerea este cea care generează confuzii. Copilul care încearcă bucuria sau orice altă emoție va deveni adultul care se va îndoi de propria sa trăire. Atunci când o persoană importantă pentru copil îi neagă sau încearcă să-i impună propriile trăiri sau sentimentele nu face decât să-i sădească neîncredere în suflet. Din păcate, sunt multe persoane care învață să comunice, prin negarea trăirilor de către cei care îl iubesc. Aceste persoane ajung la maturitate negându-şi propriile sentimente. Învățăm de mici că nu este în regulă să ne exprimăm trăirile. Sunt mulți cei care, în copilărie, atunci când și-au văzut mama tristă, la întrebarea: "Mamă, ești tristă? Plângi?" au primit, invariabil, același răspuns: "Nu, nu am nimic, nu sunt tristă".

Ce învățăm? Că nu e bine să ne arătăm emoțiile. Învățând asta, la rândul nostru vom transmite aceleași constrângeri care vor sabota comuni¬carea şi care vor face ca relațiile cu aproapele nostru să devină dificile și dureroase.

Este esențial deci să facem eforturi, să stabilim câteva reguli fundamentale pentru a avea o comunicare normală și firească. Fără o bună comunicare nu vom putea ajunge la smerenie (repet, nu atitudine umilă ci curaj, demnitate, simțul propriei valori dar și recunoașterea valorii celuilalt).

Pentru a avea tăria și curajul de a împlini virtutea am nevoie de un mod de comunicare eficient în care să-mi recunosc propriile emoții și sentimente, fără a le confunda cu ale altuia, să pot să ascult și să înțeleg. Până data viitoare vă rog să vă analizați modul în care comunicați. Începeți cu dialogul interior. Cum vorbiți cu voi? Ce vă spuneți? Vă subapreciați? Credeți că sunteți mai slab ca alții sau vă supraapreciați crezându-vă cel mai bun? Ambele variante sunt greșite. Căutați în voi persoana unică, deosebită de toate celelalte, nici mai bună, nici mai rea, dar care face eforturi pentru a se îmbogăți spiritual recunoscând atât valoarea sa cât și a celor ce-l înconjoară.

Angela Agachi, Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă