Redăm integral declaraţia politică:
"România, o ţară cu 19 milioane de locuitori şi fără duşmani externi declaraţi. Dar, cu şapte servicii de informaţii. Şi, cu toate acestea, nu s-a putut localiza nici măcar epava unui avion de mici dimensiuni. Ştim un singur lucru: pilotul a făcut tot ce a putut să îi salveze, dar autorităţile au fost neglijente. De ce le-a luat atât de mult timp? Şi dacă se pierdeau, tot ar fi trebuit să ajungă mai devreme. Şi nimeni nu trebuia să moară în acea zi.
40 de milioane de euro ne-a costat numai sistemul de apelare de urgenţă. În condiţiile în care cel mai puţin afectat dintre răniţi sunase de fapt de şase ori să ceară ajutorul autorităţilor. Şi tot nu au reuşit să îl găsească. Şi mai avem şi o replică post-factum, devenită celebră, a fostului şef al ISU, Ion Burlui: "Iarna nu-i ca vara şi la munte nu-i ca la câmpie". E bine oricum de ştiut.
Iar operaţiunea de salvare a fost că un… şvaiţer. Adică cu găuri peste tot.
Guvernul nu a fost în stare aşadar să strângă echipamente de localizare, dar este dispus în schimb să investească în tehnică de supraveghere. Şi da, România are 7 servicii de informaţii. Dar nu asta este marea problemă. Problema este că în cele 7 servicii de informaţii lucrează (nu se ştie cu câtă eficientă, pentru că-i secret...) o grămadă de personal. Am înţeles oricum că avem mai mulţi ofiţeri de informaţii pe cap de locuitori decât Franţa sau Germania. În ceea ce priveşte însă STS-ul, numărul de urgenţă 112 şi companiile telefonie mobilă sau fixă, e o chestiune puţin cam complicată pentru mulţi care nu au cunoştinţe elementare despre modul în care funcţionează sistemul alcătuit din STS, 112 (serviciile de urgenţă) şi companiile de telefonie fixă şi mobilă. STS NU are antene GSM proprii. De aceea, distanţa de la antena GSM la telefonul apelantului la 112 o dă proprietarul antenei GSM. Cu cât distanţa dintre antena GSM şi telefonul apelantului la 112 este mai mare (în munţi distanţele sunt destul de mari datorită reliefului) cu atât şi localizarea geografică a apelantului este mai dificilă şi, pe cale de consecinţă, erorile de localizare sunt mari. Dar cine vrea înţelege, cine nu, nu.
Ştiţi în cât timp este găsită o aeronava prăbuşită în SUA? O să vă miraţi. Timpul mediu necesar este de 31 de ore, după cum urmează:
La zborul IFR (zbor instrumental): 13 ore şi 6 minute
La zborul VFR (zbor la vedere): 37 de ore şi 18 minute.
În lipsa planului de zbor: 42 de ore şi 24 de minute.
Altfel spus, un pic de documentare nu strică nimănui.
Şi totuşi, când cetăţeanul va înţelege că democraţia îi oferă şi dreptul de a controla modul în care sunt utilzate resursele publice... vom descoperi cu toţii că există de fapt o răspundere comună, socială a noastră, a tuturor… pentru bunăstarea fiecăruia dintre noi. Dacă tot e să cheltuim banii publici să o facem de astă dată cu oameni responsabili şi care îşi cunosc meseria. Să preţuim viaţa semenilor noştri şi dincolo de detaliile tehnice ale unei operaţiuni de salvare şi să nu mai dăm vina pe tehnică pentru erorile umane. Aproape că aş paria astăzi cu dumneavoastră că în primăvară ne aşteaptă inundaţii.
Şi mă întreb, sincer, ce ne vom face atunci: dăm din nou vina pe servicii, pe interceptări, pe tehnică? Sau ne vom gândi din nou unde sunt oamenii, unde ne sunt profesioniştii plătiţi din bani publici ca să salveze oameni?
Dumitru Verginel Gireadă,
Deputat PNL Botoşani"
