Domnule Popescu, vreau să răspund textului dumneavoastră recent despre Maria Olaru. Pentru cine nu știe, Maria Olaru s-a decis să vorbească despre experiențele ei din perioada copilăriei și adolescenței în compania antrenorilor ei de gimnastică. A descris metode pedagogice atât de familiare generației mele, unele care niciodată, dar niciodată, domnule Popescu, n-ar trebui să devină acceptabile. Indiferent de preț, indiferent de miză, indiferent de angajament, indiferent de capul compas al unei vieți. Pentru că Maria a fost bătută. A fost umilită. A fost, ca mulți alți atleți, călită la focul palmei și-al sudalmei. "Prețul performanței", aurul medaliei, așa cum mulți observă azi, a fost abuzul. Abuz din partea acelor oameni către care niște părinți s-au uitat cu încredere. Părinți care și-au dat copiii, plasmodii de om, s-ajungă acolo, în departele minții lor. Să "se-ajungă".
Eram în clasa a doua. La noi în clasă aveam doi colegi, L. și I. Erau frați gemeni. L. era mai șontâc la minte, și mai degrabă juca fotbal cu frate-su în loc să învețe. Odată, la o lucrare de control, au primit nota patru. Mama lor lucra la Nufărul. A venit, într-o dimineață, n-am s-o uit cât trăiesc. Era înainte să vină tovarășa la clasă. Mama fraților a intrat cu zgomot în clasă. Dintr-o geantă de vinilin a scos un furtun de la mașina de spălat. Gemenii stăteau în prima bancă, rândul de la ușă. A scos furtunul din geantă și a început să-i lovească. Gemenii s-au chircit amândoi în timp ce noi, peste 30 de copii de 8 ani, ne uitam la scenă și înregistram tot. Zgomotul înfundat al cauciucului pe spinările lor încovoiate. Splintele de așchie care săreau din bancă, gâfâielile ei, transpirația care-i tapeta fruntea, rujul roșu care i se întinsese pe dinți, machiajul vernil dimprejurul ochilor, permanentul care-i căzuse peste ochi în timp ce repeta, răcorit, printre dinți, grijania mamii voastre de copii, de-aia v-am dat la școală să bateți mingea? Cu greu i-a scos învățătoarea noastră pe copii din mâinile ei. I-a bătut până le-a rupt uniformele de pe ei.
După ce m-am întors în România am petrecut șase luni pe-o secție de pedo-psihiatrie. Într-o zi a venit Radu. Radu avea 11 ani. Scăpase, ca-n filme, dintr-o "căsuță". "Căsuțele" erau un alt nume pentru centrele de plasament din județul lui. Radu a ajuns în plasament de urgență după ce taică-su, polițist, l-a prins la păcănele. Bărbatul a rupt o scândură din gard și l-a luat la bătaie pe fiul lui. Doar că gardul avea sârmă înghimpată. Radu a mâncat bătaie cu o blană înghimpată care i-a ciuruit spatele. A ajuns, mai mult mort decât viu, la spitalul Județean. Nicăieri în fișa lui de prezentare nu apăreau detaliile, medicii îl știau pe domn care era un fel de mahăr. Așa că a fost chemată poliția, copilul a fost dat în plasament, dar tatăl n-a fost chemat să răspundă. A fost nevoie de intervenția de la București ca respectivul să fie decăzut din drepturi. Pentru asta a trebuit să-l convingem pe Radu, redus până la nivelul unei mici bestiole, să ne arate, în cele din urmă, spatele lui. Știți cum arată, domnule Popescu, spinarea unui copil bătut cu ghinturile sârmei? Trebuie că știți, e pe fiecare icoană, e pe fiecare Christ, e pe fiecare cruce prin fața căreia-și mai fac închinare cucernicii patriei. Sunt niște urme mici, albe, arată ca o spuzeală albă, pe ici pe colo cheloid, nimic spectaculos. Doar că trebuie să pui mâna, domnule Popescu. Trebuie să simți cu buricele degetelor, și să închizi ochii, și să-ți lași simțurile, propriocepția, să deseneze harta tuturor mușchilor zdrobiți, coastelor rupte, tendoanelor strivite. Să simți cum se strânge pielea pe copil în timp ce-și ține capul plecat de rușine.
Spuneți că Maria Olaru ar fi putut să vorbească, ar fi putut să reclame, ar fi putut…
Spuneți-i asta pacientei mele, sportivă de performanță, care-a fost adusă de mama ei după ce, brusc, i-a anunțat pe părinți că renunță la cariera ei, că nu mai poate, că vrea să moară. Și ei nu înțelegeau de ce. Și ea nu le spunea. Nu le spunea de trei ani că antrenorul le brusca pe fete în vestiar. Le trăgea de păr. Le atingea, la doar 14 ani, în feluri nepermise. Bătea mereu apropouri. Și-apoi, după un meci în care pacienta mea nu s-a descurcat bine, a așteptat-o să se schimbe, la vestiar, după care a venit și-a bătut-o măr. A călcat-o în picioare. Dar nu doar c-a bătut-o. A amenințat-o că dacă vorbește cu cineva n-o să mai joace. N-o să mai facă sport niciodată. A venit la mine pentru că știa cu ce mă ocup. Nu știa în ce altă parte să o apuce.
Credeți, domnule Popescu, în libertatea de cuvânt a atletului? Credeți că, de la adăpostul impunității și-al omnipotenței, antrenorul n-are cumva tocmai unealta de represiune perfectă, cea a sugestiei voalate sau chiar flagrante prin care ori faci față terorii, c-așa s-a călit oțelul, ori pleci acasă?
Erați acolo, cu noi, printre primele generații de eliberați de sub jug și supresie. Mult mai tânăr decât azi ne vorbeați de privilegiul de-a trăi într-o lume în care ești liber să te exprimi, în care ești liber să nu fii de acord cu celălalt, în care să crești, să speri, să schimbi greșelile celor dinaintea ta. În voi ne punem speranța, ne-ați spus. Unde s-a dus omul de-atunci? Unde s-a dus, căci sigur azi el nu e aici. Da, domnule Popescu, uneori oamenii ajung campioni mondiali chiar și când sunt supuși tratamentelor inumane. Fără ghilimele, domnule Popescu. Bătaia nu suferă apostrof, jignirea unui copil nu suferă metaforă. Este acolo. Îți urlă în față și îți trebuie o formă rară de cinism s-o admiți cum c-ar fi tardiv azi s-o mai scoți din dulap doar pentru că, atunci, ai pierdut trenul. Crima prin abuz nu se prescrie niciodată.
Mie-mi plâng oameni și azi de bătăi primite în adolescență. De părinți bolnavi care i-au torturat în copilărie. De mame, de tați, de unchi și bunici. Trăiesc în țara unde, dacă un copil e abrutizat la clasă, trei sferturi din ceilalți părinți se grăbesc să domolească apele nu cumva să se supere "doamna". Dictatura și cenzura consensului continuă să descurajeze victimele bătăilor, și-a victimizării emoționale, să vorbească deschis, și răspicat, de ce li s-a întâmplat. Pentru că spusele lor pică pe urechi blege.. Pentru că urletul lor pică pe suflete de vată. Pentru că ignoranța, și indiferența majorității transformă tortura într-o formă ciudată de inițiere în arta supremă a sportului, și spiritului sportiv.
Nu e nimic sportiv ca un adult să dea o palmă unui copil pe care-l antrenează. Nu e nimic sportiv să-l jignească. Nu e nimic sportiv, și patina argumentației e cu atât mai sinistră, să spui că "așa era practica", sau – dimpotrivă – s-arunci suferința măcar a unui singur om în găleata cazurilor izolate. Ele nu sunt izolate, domnule Popescu. Sunt insulare. Doar că pe insula aia trăiesc veritabile comunități pentru care violența devine o a doua monedă de schimb, aia care face tocmai diferența între cele două entități pe care, periodic, le-amintiți: Gesselschaft (societate) și Gemeinschaft (comunitate).
Spuneți-mi dumneavoastră care e corecția fizică acceptabilă. E mai bine să tragi un copil de urechi sau de perciuni? E mai bine să-i dai palme la față sau la fund? E mai bine să-l bați cu varga, cu nuiaua, cu vâna de bou sau cu furtunul? Sau poate cu pompa de desfundat chiuveta, ca tatăl unui alt pacient de-al meu care, în apoplexia propriei nemernicii, a rupt o coadă pe spatele propriului prunc? E acceptabilă violența dacă scopul e nobil? Sunt copiii atleți mai puțin copii decât restul copiilor? Credeți că atunci când pleacă în cantonament consimt, pe undeva, că vor trăi experiențe fizice de neuitat?
În fiecare zi adun cu fărașul praful pe care-l lăsați în urmă, domnule Popescu. Dumneavoastră și ideologia pravoslavnică, fie ea de inspirație laică ori ba. Trăiți și veniți dintr-o lume care periodic îmi iscă silă, a părinților bătuți de părinți și-a copiilor bătuți de copii, și oricare combinație dintre ele. O societate de brute, o comunitate de lași, oameni care și-au construit falus și coi pe orgasmul palmei altoită unei ființe fără putere, fără posibilitatea de-a se apăra, fără apel la retortă, fără mijloc de-a vorbi. De a vorbi măcar. Spuneți că Maria era mare, că putea să vorbească despre asta cu mama ei. Cu care mamă, domnule Popescu? Cu ce mamă, mai exact, când mamele din România, aproape trei din patru, au trecut ele însele cel puțin o dată prin viață printr-o formă de violență? Și-apoi mama se ducea unde? La poliție, la protecția Copilului? Unde? Unde dădea nasul cu eterna specie de milițian pentru care aceste mizerii erau triviale, care – nu o singură dată – rezolva la rându-i dilema cu pulanul și cu dos de palmă?
N-o să mai apucăm să creștem, domnule Popescu. După 22 de ani, n-apucăm să mai sperăm cât timp trăim fără lustrație, fără devoalarea unor adevăruri, și realități, fie ele vorbite ori ba, mărturisite ori nu. Maria Olaru a mărturisit. Indiferent de moment, indiferent de intenție, indiferent de manieră, a vorbit. Nu același lucru se poate spune despre agresorii ei, sau oricare alt agresor care, și astăzi, își găsește o scuză, o justificare, o formă supremă de indignare. Cum că ce rușine, după atâția ani, să vorbească urât de noi care i-am dat un sens pe lume. Mi-e teamă, domnule Popescu, că ați picat în păcatul raționalizării. Deschideți ochii. Deschideți ochii în timp ce vă imaginați cum s-au închis ochii unei fete în timp ce-și primea palma "bine" meritată. Nu-i așa că "face" sens?
Gabriel Diaconu, medic psihiatru, fost elev dar și
Gabriel Diaconu, co-director, Secțiunea privind Consecințele Torturii și Abuzului Psihologic, Asociația Mondială de Psihiatrie (WPA), membru fondator al Secțiunii de Psihiatrie și Sport, WPA
SURSA
