Rata de sărăcie relativă indică numărul familiilor care obțin un venit pe membru situat sub 60% din media națională, după ce s-au adunat și toate transferurile sociale iar populația luată în calcul are vârsta cuprinsă între 0 și 59 de ani.
Intensitatea foarte ridicată a muncii se referă la un raport de 0,85 între numărul de luni de muncă depusă de membrii apți ai unei familii și numărul maxim teoretic de luni pe care le puteau munci.
Pe scurt, de un randament de peste 85% al capacității de muncă a unei familii.
Interesant este că noi singuri reușim, pe baza populației relativ numeroase, să urcăm media grupului de 12 state nou intrate în Uniune (așa-numitul NMS 12 – prescurtarea de la New Member States 12 în engleză) la 7,1%.
În absența noastră, NMS 12 ar fi consemnat o valoare foarte apropiată de media UE15 (statele membre mai vechi ale Uniunii).
Reamintim că indicatorul este relativ la situația dintr-o anumită țară. El nu permite comparații între țări decât din perspectiva gradului de inegalitate socială generată prin modalitățile de remunerare a muncii și politicile sociale aferente.
O "cheie": șansele reduse pe care le au tinerii
Cert este că la noi munca nu are cum să fie privită drept sursă de bunăstare din motive covârșitor obiective și nu, cum au mai vehiculat unii, din motive subiective ce țin de cultura socială.
Dacă se face trimitere la recordul olandez de doar 1,6%, care ar trebui luat drept model, nu se poate să nu facem legătura cu proporția extrem de ridicată a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 de ani care lucrează în această țară.
Mai precis, Olanda deține simultan și recordul de tineri care lucrează, și anume 58,8% ( la începutul crizei, în 2008, se atinsese un excepțional 69,3%). Nu întâmplător, România se zbate prin coada Europei și la acest indicator, cu 22,5%, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit în privința legăturii între cele două aspecte, evident conexe.
În privința evoluției în timp a ratei de sărăcie relativă în gospodăriile cu intensitate foarte ridicată a muncii, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în 2014 față de perioada 2007 – 2008.
Mai mult, în pofida creșterilor repetate și destul de consistente ale salariului minim pe economie, după ce acest indicator a ajuns la un minim de 12,7% în anul 2012, a început iar să crească și a depășit în 2014 nivelul consemnat la intrarea în criză.
În contextul unui nivel de taxare a muncii de doar 30% ( impozite și taxe aplicate pe retribuirea angajaților pentru munca depusă), mult sub nivelul mediu european de 35%, explicațiile cele mai probabile sunt plata prea mică în raport cu rezultatul activității și, atenție, politica socială deficitară a statului, care nu a indexat în ultimii zece ani deducerile personale pentru venituri din muncă.
Efectul fiscal al acestor deduceri a fost micșorat substanțial pe zona de venituri reduse tocmai de introducerea impozitării cu cotă unică și de creșterea salariilor, ceea ce a crescut considerabil nivelul de impozitare efectivă, chiar dacă s-a menținut cota legală de taxare a veniturilor (altminteri pur teoretică, de 16%).
Dacă se adaugă lipsa de interes în pregătirea pentru muncă a tinerei generații, atâta cât mai a mai rămas ea, și lipsa stimulentelor pentru păstrarea ei în țară (inclusiv pe calea salariilor de mizerie, care susțin pe moment afaceri slab productive), avem tabloul complet al dezastrului care ne așteaptă pe viitor.
Atunci când nu vom avea cum să mai avansăm suficient pentru a prinde din urmă țările dezvoltate și nici de unde să-i finanțăm pe cei care au muncit și muncesc acum FISCALIZAT ÎN ROMÂNIA, cu speranța atingerii acestui obiectiv.
cursdeguvernare.ro
