Hiroo Onoda este un cetatean japonez, care, tanar fiind, lucra pentru o companie de comert din China. Cand avea 20 de ani, a fost chemat sa se alature armatei japoneze. A renuntat la slujba de o avea si s-a reintors in Japonia, pentru antrenamente militare. La un moment dat, Onoda a fost ales pentru a-si continua antrenamentele in cadrul academiei militare Nakano, pentru formarea sa ca ofiter de spionaj. In cadrul acestor antrenamente specifice, a deprins tehnici de colectare a informatiilor si a invatat cum sa poarte lupte de gherila. A fost format pentru a se infiltra in spatele liniilor inamice, cu un numar foarte mic de soldati, si sa fie eficient in hartuirea inamicilor Japoniei, adunand informatii in paralel.
Soldatul care a luptat inca 29 de ani, fiindca n a stiut ca razboiul s a terminat Pe 26 decembrie 1944, Onoda a fost trimis pe insula Lubang din Filipine. Ordinele sale din partea ofiterului comandant, maiorul Yoshimi Taniguchi erau simple:
Iti este interzis sa te sinucizi. Poate dura trei ani, cinci ani, dar orice s-ar intampla, vom trimite dupa tine. Pana atunci, atata timp cat ai chiar si un singur soldat, datoria ta este sa-l conduci. Situatia ar putea presupune sa traiesti hranindu-te cu nuci de cocos. Daca asa vor sta lucrurile, atunci te vei hrani cu nuci de cocos! Sub nici o circumstanta nu iti este permis sa renunti la viata ta voluntar.
Onoda s-a alaturat, asadar, soldatilor japonezi deja stationati pe insula si la putin timp dupa aceasta, insula a fost invadata de trupe inamice, invazie facilitata de neindeplinirea ordinelor altor ofiteri japonezi de pe insula, ordine de distrugere a portului si aeroportului de pe insula. Asadar, trupele Aliatilor au debarcat in 28 februarie 1945 si au cucerit insula cu usurinta. La putin timp dupa cucerirea insulei, soldatii japonezi ramasi s-au divizat in grupuri mici de 3, 4 oameni si s-au refugiat in jungla densa a insulei.
Majoritatea acestor grupuri mici au fost anihilate rapid, insa grupul lui Onoda, format din Yuichi Akatsu, Siochi Shimada si Kinshichi Kozuka si, bineinteles, Onoda, a reusit sa supravietuiasca. Acestia au continuat sa foloseasca tehnici de lupte de gherila pentru a hartui trupele inamice, in timp ce si-au rationalizat strict proviziile de mancare si munitii, prin suplimentarea ratiilor mici de orez cu banane, nuci de cocos si alte surse de hrana din jungla, precum si prin ceea ce obtineau prin mici raiduri asupra fermelor locale.
In octombrie 1945, dupa ce au ucis o vaca dintr-o ferma locala, pentru mancare, grupul lui Onoda a gasit o foaie volanta adresata lor, din partea localnicilor, in care li se spunea ca "Razboiul a luat sfarsit pe 15 august. Coborati din munti!". Grupul lui Onoda si celelalte cateva celule de gherila ramase au discutat intensiv pe baza foii volante si au decis ca aceasta nu este altceva decat propaganda Aliatilor, cu scopul de a-i determina sa se predea. Oamenii lui Onoda simteau ca este imposibil ca Japonia sa fi pierdut razboiul asa de rapid, de la detasarea lor pe insula. Intr-adevar, vestea ar fi fost primita cu indoiala de oricine n-ar fi stiut despre bombele atomice aruncate asupra localitatilor Hiroshima si Nagasaki. Pe deasupra, s-au tras focuri de arma asupra unei alte celule similara cu cea a lui Onoda, cu cateva zile inainte, fapt ce considerau ei ca nu s-ar fi intamplat daca razboiul intr-adevar se terminase.Pana la urma, aproape de sfarsitul aceluiasi an, localnicii, satui de focuri de arma si raiduri, au folosit un avion Boeing B-17 pentru a lansa foi volante deasupra junglei. Pe aceste foi era tiparit ordinul de a se preda, semnat de generalul Yamashita. Cele cateva celule ramase, inca o data analizand foile pentru a le determina autenticitatea, au tras o concluzie similara celei dintai: formularea ordinului dadea de inteles ca Japonia pierduse razboiul, ceea ce ei nu puteau concepe. Astfel, Japonia inca era in razboi, iar cand il va castiga, armata japoneza ii va cauta. Asadar, inca o data, au pus foile pe seama propagandisticii Aliatilor, care incercau sa-i determine sa se predea, satui fiind de hartuirea eficienta a celulelor de gherila.
Cand foile volante cu ordinul generalului japonez n-au avut efect, din avioane au fost imprastiate ziare din Japonia, fotografii si scrisori din partea familiilor soldatilor. Delegatii venite din Japonia au inceput sa cutreiere jungla si muntii, vorbind in amplificatoare, anuntand terminarea razboiului si implorand soldatii sa se predea. In fiecare din aceste situatii, Onoda si ceilalti gaseau cate ceva suspicios si mereu atribuiau evenimentele ca fiind parte a unei inselatorii regizate de trupele Aliatilor.
Hiroo Onoda Soldatul care a luptat inca 29 de ani, fiindca n a stiut ca razboiul s a terminat Anii au trecut peste jungla si peste acesti patru soldati ramasi sa-si continue datoria sub juramant, aceea de a hartui inamicul cu fiecare oportunitate si de a aduna informatii, intr-o maniera cat mai eficienta. La un moment dat, au inceput sa considere orice om imbracat in civil ca fiind soldati in civil, doar pentru a le conferi un sentiment de siguranta si a-i atrage afara din ascunzatoare. Au luat in considerare ca, ori de cate ori trageau focuri de arma impotriva acestor "civili", la scurt timp apareau grupuri de cautare care sa-i vaneze. In timp, singuratatea, izolarea si agitatia continua le-au sucit mintile incat sa considere inamici pe toata lumea, chiar si pe conationalii japonezi ce strbateau ocazional jungla in incercarea lor de a-i determina sa se intoarca acasa. Acestia, bineinteles, in mintea lor, erau prizonieri japonezi fortati sa incerce sa-i atraga in afara ariei de siguranta pe care o oferea jungla.
Dupa 5 ani petrecuti in jungla, Akatsu – unul dintre oamenii lui Onoda – a decis ca se va preda, insa nu a impartasit gandurile sale cu ceilalti trei camarazi. Astfel ca, in 1949, Akatsu a parasit grupul pe ascuns si dupa 6 luni petrecute singur in jungla, s-a predat cu succes celor ce inca ii credea a fi trupele Aliatilor. Din cauza acestui eveniment, celula lui Onoda a devenit si mai precauta, ascunzandu-se mai adanc in jungla si asumandu-si mai putine riscuri, considerand ca Akatsu a fost capturat si acesta reprezinta acum o amenintare in plus a sigurantei grupului.
Cinci ani mai tarziu, un alt membru al grupului, Shimada, a fost ucis intr-un schimb de focuri pe plaja din Gontin. Acum mai ramasesera doar doi: Onoda si Kozuka.
Pentru inca 17 ani, cei doi au continuat sa traiasca in jungla, adunand informatii cum puteau ei mai bine si atacand "trupele inamice" atunci cand puteau risca o astfel de actiune. Cei doi inca erau convinsi ca, intr-un tarziu, Japonia va trimite mai multe trupe pe frontul lor si ei vor antrena aceste trupe in stilul de lupta de gherila si, folosindu-se de informatiile adunate in toti acesti ani, vor recuceri insula. Pana la urma, ordinele lor erau si sunt acelea de a sta neclintiti si de a face ceea ce ordinele spuneau sa faca, pana cand comandantul lor va veni sa-i recupereze, iar ofiterii superiori au promis ca vor face asta, indiferent de circumstante.
In octombrie 1972, dupa 27 de ani de stat ascuns, Kozuka a fost ucis in timpul unui incident avut cu o patrula filipineza. Japonezii il credeau mort deja, neputandu-si imagina ca acesta a reusit sa supravietuiasca in jungla toti acesti ani. Insa acum, cand aveau cadavrul lui Kozuka, au inceput sa se intrebe daca nu cumva Onoda este inca in viata, chiar daca si acesta fusese declarat oficial decedat cu mult timp in urma.
Japonezii au trimis la scurt timp o echipa de cautare, pentru a-l gasi pe Onoda. Din pacate, acesta era foarte eficient in a se ascunde, mai ales ca avea 27 de ani de practica. Asadar, echipa nu l-a putut gasi – Onoda ramanea sa-si continue misiunea.
Intr-un final, in 1974, un student japonez, Nario Suzuki, a decis sa porneasca intr-un tur al lumii. Pe lista sa de obiective in calatoriile sale, statea scris "Sa-l gasesc pe Onoda, un panda si pe Yeti." Studentul a calatorit pe insula filipineza si a incercat sa-i dea de urma lui Onoda. Socant, unde literalmente altii au esuat lamentabil timp de 29 de ani, Suzuki a reusit. A gasit ascunzatoarea lui Onoda si pe Onoda in persoana.
Acum, bineinteles, pentru student au inceput eforturile de a-l convinge pe Onoda sa vina cu el inapoi in Japonia. Onoda, desigur, a refuzat. Nu dorea sa se predea, nici sa creada ca razboiul s-a terminat, pana cand superiorii lui nu s-ar fi intors si i-ar fi ordonat sa-si inceteze misiunea. In acest moment, Onoda considera ca nu-i este permis pur si simplu sa plece acasa, ci ca va trebui sa se predea si sa se arunce la mila inamicului, ceea ce considera de neconceput. De-a lungul anilor avusese prea mare succes in folosirea tehnicilor de gherila pe care le-a perfectionat, ucigand 30 de filipinezi, ranind peste 100 altii si distrugand multe recolte si ferme, de-a lungul a aproape 30 de ani.
Suzuki nu a vazut alta posibilitate decat sa calatoreasca inapoi in Japonia cu stirea ca l-a gasit pe Onoda. Maiorul Taniguchi, fostul ofiter superior direct al lui Onoda, acum pensionat si lucrator intr-o librarie, a fost adus pe insula din Filipine si pus fata in fata cu Onoda, pentru a-i spune ca Japonia a pierdut razboiul si ca va trebui sa lase armele si sa se predea filipinezilor.
Asa cum v-ati putea astepta, dupa ce a trait in jungla atata timp facand ceea ce considera ca este datoria lui in slujba Japoniei, efort dovedit acum a fi o dureroasa irosire a 29 de ani de viata si – mai mult – uciderea si ranirea civililor nevinovati, realitatea a venit ca o lovitura covarsitoare pentru Onoda:
"Chiar am pierdut razboiul! Cum au putut sa fie atat de neglijenti?
Brusc, totul s-a transformat in negru. O furtuna s-a dezlantuit in interiorul meu. M-am simtit ca un prost pentru precautia si incordarea mea. Mai rau, ce-am facut in toti acesti ani?
Incet, furtuna s-a linistit si, pentru prima data, am inteles cu adevarat: cei treizeci de ani ai mei ca si luptator de gherila pentru armata Japoneza s-au terminat abrupt. Acesta a fost sfarsitul.
Am pus siguranta pustii si am golit incarcatorul de gloante…
Mi-am dat jos rucsacul pe care il caram mereu cu mine si mi-am pus arma pe el. Chiar nu voi mai avea nevoie de pusca pe care am lustruit-o si de care am avut grija ca de un copil? Nici de pusca lui Kozuka, pe care am ascuns-o intr-o crestatura de stanca? Razboiul chiar s-a terminat acum terizeci de ani? Daca asa stau lucrurile, pentru ce au murit Shimada si Kozuka? Daca toate astea sunt adevarate, nu ar fi fost mai bine sa mor si eu odata cu camarazii mei?"
Pe 10 martie 1975, la varsta de 52 de ani, Onoda, in uniforma sa oarecum inca imaculata, a iesit din jungla ce-i fusese camin atatia ani si si-a predat sabia de samurai presedintelui filipinez Ferdinand Marcos. Marcos, intr-un gest blamat de fiilipinezi dar imens apreciat de japonezi, l-a iertat pe Onoda pentru crimele sale, considerand ca Onoda a crezut in tot acest timp ca este in razboi.
Acum, la sfarsit, il putem privi pe Onoda ca pe un nebun neghiob, sau, mai rau, un ucigas al oamenilor inocenti. La final, a fost amandoua din aceste lucruri, nu exista indoiala, dar, in acelasi timp, nu oricine traieste in convingeri stricte si-si dedica intreaga fiinta in a obtine ceea ce considera a fi un lucru bun reuseste sa ajunga la un final fericit. Acesta este unul din cazurile in care cineva a reusit sa faca ceva remarcabil, dand dovada de un extrem devotament pentru tara si datoria fata de aceasta, precum si o rezistenta neegalata de multi barbati, in istorie.
Daca circumstantele ar fi fost diferite si razboiul ar fi durat atat de mult timp, soldatii si oamenii obisnuiti din ambele tabere l-ar fi respectat pe acest om pentru curajul si dedicarea de care a dat dovada. In aceasta lumina, Onoda devine apropiat de un erou. Totusi, lumea, in realitate, nu era asa cum o percepea el si – in retrospectiva – Onoda s-a apropiat mult de nebunie. Insa, in acelasi timp, nu putem ignora faptul ca acest om a facut ceva maret si respectabil, cum nu multi ar fi fost in stare sa faca; daca circumstantele ar fi fost asa cum Onoda le-a crezut, atunci rezistenta si devotamentul sau sunt admirabile. Omul s-a confruntat (sau asa a crezut, cel putin) cu moartea la fiecare colt si a trait in situatii extreme vreme de 30 de ani, luptand pentru tara sa. Aceasta ar trebui sa fie respectat, pentru ca sunt putine persoanele care ar putea sa intr-adevar sa nu cedeze si sa nu se predea, niciodata. Onoda a fost un soldat care nu a ales niciodata calea usoara de a iesi din impas, asa cum multi dintre noi o facem in fata aversitatilor zilnice, cu mult mai mici decat ce-a trait Onoda in aproape 30 de ani de supravietuire in jungla.
Cand Onoda s-a reintors in Japonia, a fost primit ca un erou. A primit chiar si plata pentru ultimii 30 de ani petrecuti in serviciu. Viata in Japonia era acum diferita de ceea ce stia el si nu toata ii era pe plac. Multe dintre virtutile traditionale japoneze, precum patriotismu, erau acum aproape inexistente in cultura poporului. In acceptiunea lui Onoda, acum Japonia se aliniase intr-un mod nociv restului lumii si isi pierduse mandria ce-o avusese odata. Asa ca Onoda a decis sa se mute in Brazilia, unde si-a cumparat o ferma si s-a casatorit.
Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War, in care detaliaza viata sa ca si luptator de gherila.
Dupa ce a citit in presa despre un adolescent japonez ce si-a ucis parintii, in 1980, Onoda a devenit si mai preocupat despre starea tarii sale si a tinerilor din Japonia. S-a reintors in Japonia in 1984 si a infiintat o scoala pentru tineri, unde ii invata pe acestia diverse tehnici de supravietuire, cum sa fie mai independenti si mai buni cetateni japonezi.In mai 1996, Onoda s-a intors in Filipine, pe insula pe care traise 30 de ani, donand 10.000 de dolari scolilor locale. Asa cum e de asteptat, Onoda nu e prea popular printre localnicii de acolo, in ciuda donatiilor sale.
Extrase din spusele lui Onoda:
Barbatii nu ar trebui sa renunte niciciodata. Eu niciodata nu o fac. As uri sa pierd.
Barbatii nu ar trebui sa intre in competitie cu femeile. Daca o fac, barbatii intotdeauna vor pierde. Asta pentru ca femeile au o rezistenta mult mai mare. Mama mea mi-a spus asta si s-a dovedit a avea dreptate.
Un individ trebuie intotdeauna sa aiba un simt civic dezvoltat. In fiecare minut al fiecarei zile, mi-am slujit patria. Nu mi-am pus niciodata intrebarea daca este bine sau rau pentru mine, ca individ.
Parintii ar trebui sa creasca mai multi copii independenti. Cand traiam in Brazilia, in anii ’80, am citit ca un baiat japonez de 19 ani si-a ucis parintii dupa ce a picat un examen. Am ramas inmarmurit. De ce si-a ucis parintii in loc sa mearga mai departe? Presupun ca nu a avut suficienta incredere. Am crezut ca acesta este un semn ca poporul japonez devine din ce in ce mai slab. Am decis sa ma mut inapoi in Japonia si sa infiintez o scoala, pentru a oferi tinerilor mai multa putere.
Parintii ar trebui sa-si aminteasca mereu ca este scris ca ei sa moara inaintea copiilor. Nimeni nu-i va ajuta pe acestia din urma, mai tarziu, deci cel mai frumos si folositor cadou pe care parinti il pot oferi copiilor lor este independenta.
Nu te plange niciodata. Cand eu o faceam, mama imi spunea ca daca nu imi place viata pe care o traiesc, as putea sa renunt la a mai trai si sa mor pur si simplu. Mi-a amintit ca, atunci cand eram un princ in pantecele ei, i-am spus ca vreau sa fiu nascut, asa ca ea mi-a indeplinit dorinta, m-a nascut, m-a alaptat si mi-a schimbat scutecele. Si mi-a spus ca trebuie sa fiu curajos.
Bogdan Popovici, in raftulcuidei.ro
