Călugărul Teologos este un fost IT-ist care L-a găsit pe Dumnezeu pe Muntele Athos. Acum „își lucrează mântuirea”, așa cum îi place să spună, și are chiar și un podcast prin care încearcă să crească nivelul duhovnicesc al urmăritorilor, scrie stirileprotv.ro.
Părintele Teologos: „Omul își alege să fie în modul corect, așa cum a fost proiectat de Dumnezeu, sau să fie distorsionat, să se chinuie. Pentru că iadul este chinul veșnic, dar este închis pe dinăuntru. Este alegerea noastră. Mare, mare dramă...”
Părintele Teologos: „Sunt departe de lume, dar ancorați în ea, cunosc în permanență probleme și apăsările oamenilor, pentru că ei vin aici, cu poveștile și căutările lor și vor răspuns”.
Seara, după rugăciune, părintele Teologos îi adună în foișorul de pe deal și le răspunde la întrebări, iar pe chilieathonita.ro postează zilnic și are un podcast prin care încearcă să crească nivelul duhovnicesc al urmăritorilor. Îi place să filmeze în liniștea pădurii din spatele schitului. Aici ne-am așezat la vorbă.
Reporter: „Părintele Teologos, dumneavoastră, cum ați ajuns aici, pe Sfântul Munte?”
Părintele Teologos: „Cu vaporul.”
Reporter: „A fost greu?”
Părintele Teologos: „Nu, n-a fost greu, pentru că așa a vrut Mămica Domnului și, în clipa în care Mămica Domnului te ia, trebuie să știe oamenii că nu vorbesc despre mine neapărat, trebuie să știe oamenii că, la început, când îi cheamă Dumnezeu, le dă anumite, anumite lucruri, anumite semne, adică, întâi de toate, un sentiment acut al deșertăciunii care există în lume, un zel, o dragoste față de Dumnezeu. O flacără pe care omul trebuie să o valorifice.”
Calea către Dumnezeu
Acest sentiment și gândul că, dincolo de această viață, e alta, pentru care trebuie să se pregătească aici, l-au făcut călugăr, dar a rămas cu un ochi pe lume, pe care o vede cum, în aceste vremuri, e tot mai tulburată.
Părintele Teologos: „De ce am ajuns aici? Sunt multe cauzele, dar toate au ca rădăcină egoismul, autoîndumnezeirea, tendința, tendința de a deveni dumnezei fără Dumnezeu, și a devenit dumnezei prin noi înșine. (...) Omul, în loc să fie o supernovă duhovnicească, să explodeze de iubire în fața tuturor celorlalți, este gaură neagră. Adică absoarbe totul, tot, și nu mai dă nimic mai departe. Asta e marea dramă a mea. Și, de fapt, iadul, nu putem. Chiar și aproximație, dacă dorești o imagine de viață, iadul se poate, se poate compara cu o gaură neagră, adică în care intră totul. Sfinții părinți spun că iadul este în fundul pământului, dar nu înseamnă că este la 6.730 km în direcția aia, ci înseamnă că este în străfundul materiei. Adică, eu sunt concentrat pe cum să fai mai mulți bani, pe cum să am mai multe plăceri trupești, pe cum să am mai multe putere trupească, da, inclusiv putere socială, adică să mă placă lumea, să mă aplaude și așa mai departe. Asta este iadul, exiști într-un colț al minții tale care generezi gânduri, gânduri, gânduri, gânduri, gânduri. Ești chircit, ești un punct, dar exiști și te chinui în veșnicie”.
Biserică un „spital pentru păcătoși”
Pe muntele Athos, părintele Teologos l-a găsit pe Dumnezeu și a înțeles ce e Raiul. A găsit divinul în tot ceea ce-l înconjoară. Vedea în credință și în biserică un „spital pentru păcătoși” care vindecă sufletul de ură și-l pune pe calea către fericire.
Părintele Teologos: „Raiul este tot acest tot univers. Dumnezeu ne-a dat un mare, mare, mare dar numit timp. Timp n-a existat și nici nu o să mai fie. Timpul este posibilitatea întoarcerii. Timpul se definește ca intervalul dintre oferta iubirii lui Dumnezeu și răspunsul meu. Importanța capitală a morții provine din faptul că, după moarte, nu mai este timp, adică după moarte omul se închide total. Iadul se închide sau se deschide total, adică răspunde imediat la iubirea lui Dumnezeu sau se închide total și nu o să mai fie răspuns în veci, asta înseamnă. Moartea înseamnă stabilizarea, da.”
Părintele Teologos: „Sigur că în rai o să fie posibilitatea mișcării, adică nu să fie toată lumea înghețată, dar nu se mai fi această așteptare. (...) Cu asta se ocupă biserica. Biserica. Tot respectul pentru patriarh, pentru Sfântul Sinod și mai departe, dar biserica nu este organizația patriarhului. Biserica este spital pentru păcătoși. Biserica este deținătoarea științei medicale corecte, care are ca scop vindecarea sufletului de egoism, de forme de ură și așa mai departe, și ajunge la fericirea veșnică. Cu asta se ocupă biserica, pentru că noi nu știm, din păcate, foarte mulți, dar nu știm cu ce se ocupă biserica. Biserica este terapeutică. Dacă un om intru în această terapeutică a bisericii, care presupune, întâi de toate, Constanță. Constanța, program, așa încet începe să se vindece. Dacă s-ar fi putut, uite așa, dintr-o dată, așa n-ar mai fi existat timp, dar pentru că este un proces și este o ființă incrementală, e nevoie de timp și curaj. Omul trebuie să aibă răbdare, rugăciune și până să ajungă la acest nivel.”
Reporter: „De unde pornește scânteia care să-l ducă pe el spre Dumnezeu?”
Părintele Teologos: „Scânteia pornește de la deschiderea sa (n.r. a omului), de la saltul său, adică să spună: Doamne, dacă exiști, ajută-mă! Și Dumnezeu îl ajută și atunci omul trebuie să fie sincer cu sine și să aibă acest mare, mare eroism să fii sincer cu sine și: da, am nevoie de ajutor. Asta e prima rugăciune. Prima rugăciune a unui ateu. Doamne, dacă exiști, ajută-mă și după aceea, într-adevăr, Dumnezeu se arată în viața lui și mare atenție că mântuirea, adică terapeutica sufletului, nu este așa că știi tu, ia tu pastilele astea și mai vedem noi după moarte. Nu, omul începe să simtă prezența lui iubitoare, lui Dumnezeu, să simtă energia necreată a lui Dumnezeu, să simtă lumea de dincolo încă de aici, de pe pământ. Să simtă raiul încă de aici, de pe pământ. Am spus că raiul este o stare, întâi de toate. Este și un loc.
Dacă vreți să vorbim și și despre loc, dar întâi de toate este o stare, ei, și aceasta stare crește în om așa, ca și zorii, și crește încet, încet, încet, atunci omul știe că toată șandramaua asta, să mă ierte bunul Dumnezeu, numită Biserică Ortodoxă, mai departe, chiar funcționează, și atunci el nu mai face virtute, program duhovnicesc, de frica chinurilor, ci oarecum ca și un salariat, știi, bă, sunt interesat, funcționează. Vreau! Și după care, dacă continui, ajunge la un al treilea nivel, când nu mai e vorba de interesat, ci e vorba de însăși desfătarea unei bucurii imense, care are înăuntrul lui a iubirii imense, a unui Dumnezeu partener pe care o simt și atunci, cum să spun... facem binele să nu. Să nu, să nu, să nu deranjeze, să nu, să nu distrugă delicatețea atotputernicului Dumnezeu.”