"După primii trei elevi picaţi, colega s-a scuturat ca dintr-un vis urât şi-a cerut formularul cu note. A luat uşurel pixul şi şi-a şters notele, după care a trecut altele, mărite cu trei puncte. Gata, se rezolvase, elevii promovaseră examenul".

Treaba asta s-a petrecut prin 1998, cred, deci pe la finalul secolului trecut, când eram în primul sau al doilea an de predare. Sau al treilea. În cronologia minţii mele, unde anii sunt tulburi şi aproximativi, însă reperele există şi au altă natură, a fost al doilea an în care profesorii au fost repartizaţi să examineze la bac prin tragere la sorţi secretă. Începuse moda probelor orale la limbi străine. Atunci a apărut o idee formidabilă: hai să punem zeul calculator să tragă la sorţi şi să fie secret. Aşa a fost prima data. În 1998 s-a reluat exerciţiul din anul anterior şi aşa am aflat de la oamenii care începuseră să mă caute cu vreo zece zile înainte că fac parte din comisia de examinare la franceza a liceului Electropoc. Era secret, nimeni de la inspectoratul şcolar nu mi-a zis până în dimineaţa examenului.

Telefonul însă suna ca-n gară: Alo, dom’ profesor, ştiţi, am şi eu un nepoţel. – Felicitări, stimată doamnă. – Da, ştiţi, dă şi el bacalaureatul la franceză – Foarte frumos, stimată doamnă, şi ştie ceva carte? – Păi, nu prea. – Nu prea sau de loc? – Mai mult de loc, dom’ profesor, ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii din ziua de azi. – Aha, fac edificat. Şi cât aţi vrea să fie, stimată doamnă? (întreb ca la magazin, când cumperi cartofi: cât să fie?) – Păi, să fie aşa, de-un nouă. – Bine, stimată doamnă, se rezolvă. E grav dacă-i mai mult?

Dialogul ăsta l-am avut cam de opt ori. Sau zece, nu mai reţin. V-am spus că la mine cifrele se blurează uşor. Peste câteva zile urma să examinez împreună cu o colegă cam şaizeci de elevi. Pentru o cincime dintre ei s-a intervenit la mine. Când i-am spus colegei să scoată lista cu laureaţii la premiul Nobel, am constatat că la încă pe-atâţia se intervenise la ea. Eu n-am făcut nicio listă. Le-am promis tuturor că “se rezolvă, dar nu m-am străduit să reţin niciun nume. Eram, încă de pe atunci, incapabil să refuz o stimată doamnă care se bazează pe sprijinul meu într-o mare problemă.

În ziua examenului am intrat în sală şi-am citit cu mare atenţie baremul. Corectasem deja la olimpiade, capacitatea mea de a evalua corect un elev nu ridica dubii. Am cunoscut-o pe colega co-examinatoare. Directoarea liceului a venit să ne explice să fim îngăduitori cu elevii pentru că anul trecut şi acum doi ani le-a predat un profesor necalificat. Adică fără studii de specialitate. Zbira e cunoscută pentru lipsa de maniere cu subordonaţii, aşa că n-are rost s-o menajez: Vreţi să-mi spuneţi că în ditamai capitala de judeţ, la câteva sute de metri de primărie, dumneavoastră aţi angajat pentru predarea limbii franceze un om fără şcoală? Aşa, şi? Aici urmează să se desfăşoare un examen naţional, nu? Sau e vreo excepţie?
Încă nu conta în anul acela bacalaureatul pentru admiterea la facultate. Adică încă nu venise Andrei Marga la şefia
ministerului învăţământului, cu ideea aceea grozavă de a elimina examenele de admitere în favoarea mediilor din liceu şi a rezultatelor la bac. Spun fără ironie că ideea era foarte bună, pentru că e mult mai serios să-l evaluezi pe un adolescent în funcţie de seriozitatea lui timp de patru ani decât să-l selectezi în funcţie de performanţa la 2-3 examene. Filosofului i-a lipsit însă înţelepciunea practică, n-a ştiut pe ce pământ trăieşte, cum se spune ţărăneşte, altfel nu-mi explic de ce n-a anticipat dezmăţul evaluării care a urmat pe scară largă şi care a ros învăţământul românesc ca un cancer. Din neseriozitatea evaluării nu ne-am revenit nici astăzi, când examenele de admitere se reintroduc la facultăţi, iar meteahna de a-l puncta aiurea pe elev s-a făcut nărav.

Am trimis-o pe madam în biroul ei, asigurând-o că baremul de examinare va fi respectat. Nu ştiu de ce, nu părea deloc fericită de ce aude. O bună parte dintre elevi erau muţi. Cum să zic, când mă auzeau parcă le vorbeam într-o limbă străină. Când îi auzeam eu pe ei, căutam serviciul de subtitrare. Nu era problemă de erori, de fapt erorile sunt bune, că măcar ai ce corecta. Eroarea e prin definiţie înconjurată de un strat protector de lucruri corecte. Acolo nu era nicio eroare, era vorba de eşec şcolar, de abandon neconsemnat statistic. Elevi care vin la o oră pe care n-o mai înţeleg pentru că în urmă cu câţiva ani au încetat să mai înveţe. Profesori care refuză să mai predea pentru că în clasă sună constant ocupat. O formă de constipaţie instituţionalizată care are nevoie de falsificarea examenelor ca de-o purgă care să-i facă pe toţi fericiţi. În toată lumea asta organizată, cu propriile legi, am picat eu şi-am citit baremul, după care am zis: asta scrie, asta facem.

După primii trei elevi picaţi, colega s-a scuturat ca dintr-un vis urât şi-a cerut formularul cu note. A luat uşurel pixul şi şi-a şters notele, după care a trecut altele, mărite cu trei puncte. Gata, se rezolvase, elevii promovaseră examenul. I-am atras atenţia că avem o problemă şi că trebuie să mergem la şeful comisiei, pentru că nu se poate ca diferenţa dintre notele examinatorilor să fie mai mare de un punct. A fost prima întrerupere. Pentru Electropoc venise un prof universitar de la Poli. L-am chemat în sală, a asistat la începutul bâlciului, vreo doi sau trei elevi pe care eu îi picam şi colega îi trecea cu diferenţă de 3-4 puncte, să iasă cinciul. Pentru tot ce a urmat, preşedintele comisiei a fost la fel de irelevant ca un tapet de perete. Cred că s-a derobat spunând că el nu cunoaşte franceză, deci nu poate spune nimic. A dispărut într-un spaţiu paralel, cred că avea propriul univers cvadrimensional din care scotea din când în când câte o mână ca să semneze nişte hârtii.

Citeste continuare pe radu-iliescu.blogspot.ro