Se spune că Blajinii, cei dintâi oameni de pe pământ, îşi petrec viaţa în post şi rugăciune, astfel că nu ştiu cum să calculeze data Sfintelor Paşti. De aceea, oamenii le anunţă Învierea Domnului, aruncându-le pe Apa Sâmbetei coji de ouă roşii.

Pentru botoşăneni, Paştele Blajinilor este sărbătorit în prima sâmbătă de după Învierea Domnului. Aşa s-a întâmplat şi în această sâmbătă, la Cimitirul Pacea, acolo unde lumea s-a împărţit în două categorii. Sute de oameni au venit cu pomeni, alte sute au venit să le primească. Şi nu e o exagerare! În a doua categorie intră "milogii de profesie", cei care îşi fac veacul pe aleile Cimitirului de ani de zile şi numai din asta supravieţuiesc- mâncare şi băutură. Mai sunt însă şi "milogii de conjunctură", pe care nu-i vei mai vedea decât la anul, cu aceeaşi ocazie.

Din prima categorie se remarcă nişte băbuţe şi moşi blazaţi, care ori că le dai ori că nu le dai, tot "Săru-mâna" zic. Nici nu contează ce conţin pachetele cu pomeni, mai importantă e băutura. Şi uite aşa, umblă teleleu printre morminte, cu hainele mizerabile dar cu un pet legat de mijloc. Îşi ochesc "prada" pentru că, altfel, nu spun nimic, doar observă.

Trupele cu "milogi de ocazie" sunt formate din femei, îmbrăcate chiar bine, care târâie după ele gentoaie în care lejer ar încăpea şi doi- trei copii, funcţie de posibilităţi. Tocmai pentru că se grăbesc şi nici nu ştiu care-i regula, abordează obraznic creştinii care aşteaptă în ploaie sfinţii părinţi care să vină şi la mormântele pe care le îngrijesc. Creştinii se supără şi le huşuie: "Aşteaptă, tu, să treacă preotul", "Doamne, doamnă hăi, da' chiar n-au oleacă de răbdare, ferit-a Sfântu'", îi spune o văduvă unei alte femei cu care se întreţinuse la vorbă până atunci.

La Biserică, sfinţii părinţi, preoţii adică, îşi termină slujba, sfinţesc bucatele aduse de creştini şi se împart pe "cartiere" ale cimitirului, după cum au fost chemaţi. Din urma preoţilor, milogii! Şi aleile se umplu de femeile- târâitoare, cu copii mucoşi în urma lor. "Veeeeşnică pomenire, veeeeşnica lor pomeeenireeeeee", cântă dascălul în urma preotului, iar femeile miloage urmăresc cu ochii mişcarea pomenii de sus în jos, ca hipnotizate. "Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând", se aude, semn că e cam pe gata scurta slujba la mormânt.

Preotul şi dascălul se îndreaptă spre un alt mormânt, iar femeile cu copiii târâţi dau buzna printre oameni, cară gentoaiele, cu o expresie încrâncenată întipărită pe faţă. Doamne fereşte să nu le dai la toate, că se împing şi se înjură ca la război, întinzându-se să prindă primele pachetele întinse de creştini. Nu le trebuie nici vin, nici suc, nici apă, nimic lichid, ci numai pachete.

După ce femeile- miloage dispar printre morminte, la fel de repede cum au apărut, apar, încetişor, milogii de fiecare zi. Pe ei mâncarea îi lasă rece însă important e vinul. Sau ce-o fi, nici nu contează ce lichid le serveşti. Acum sticla legată la brâu cu o sfoară îşi găseşte utilitatea şi sub ochii şocaţi, vinul roşu din pahar se scurge încetişor în petul în care alte pahare cu vin sau tărie şi-au găsit drum ceva mai devreme. Boschetarul râde strâmb şi e încântat de "prada" care cică o să-l încălzească mai târziu. Insişti să ai şi ceva de mâncare şi zice că n-are sacoşă. Îi dai şi sacoşă, să-şi care pachetul, şi te rogi ca şi alţii să-i dea de'ale gurii, să stingă alcoolul. Te mai rogi şi pentru sufletul lui.

Însă pioşenia dispare în momentul în care de haină te trage un alt copil, mai mucos ca ceilalţi căraţi de mamele lor, şi-ţi cere şi un leu "pentru maşină". Care maşină? Ei, cum? Taxiurile venite la poarta Cimitirului şi care se încarcă cu gentoaie şi femei cărătoare, cu tot cu copii. "Cum să vă iau pe toţi şase? Da' eu îs maxi-taxi?", se enervează un taximetrist şi întoarce spatele trupei care, pe lângă faptul că e formată din ŞASE, mai are şi ŞASE gentoaie.

Sau maşinile cu numere de Bulgaria, conduse de etnici din acelaşi neam cu femeile cărătoare. "Măcar dacă ar mânca ei ce le dau oamenii. Dar ei vând la crescătorii de porci, iau nu ştiu câţi lei pe kil. Atâta muncă, atâta muncă în zadar", oftează în urma lor o bătrână. "Vezi, Savetă, de aia nu le dau eu nica. Mai bine vin cu lumânărica, face părintele slujbă şi mă duc şi dau pomană la vecinii din bloc", răspunde o alta, înciudată, cu gentuţa pe mână din care răsare uimită o lumânare arsă la capăt.

Cu nervii în gât, dar oarecum mulţumiţi, creştinii pleacă din cimitir. Poate la anul vremea va fi mai bună, măcar să nu se mai adăpostească de ploaie. "Ţi-aduci aminte, cumătră, ce potol am tras acu' doi ani aicea? Tare fain a mai fost, s-o fi bucurat cumătrul. Eh, să trăim, să-i pomenim", glăsuieşte un zdrahon ce s-a agăţat de braţul nevestei, către cumătra care lăcrimează încetişor sub batic. "Să-i pomenim, cumetre".