Rupert Wolfe Murray
Când Huffington Post mi-a publicat primul articol, am fost gratulat cu peste 100 de comentarii negative. Toate de la persoane convinse ca drogul canabis ar trebui legalizat (eu avusesem tupeul să sugerez că de fapt canabisul poate provoca psihoze). Majoritatea comentariile, la majoritatea articolelor, pe majoritatea site-urilor de ştiri tind să fie negative. De altfel, în Marea Britanie există un fenomen (nu ştiu dacă a ajuns şi în România între timp) – un fenomen care se cheamă pe engleză trolling şi care înseamnă cu un grup de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie faţă de un anumit subiect bombardează cu comentarii negative articolele respective. Astfel, ei creează impresia că opinia publică este împotriva argumentului expus de jurnalist. Este o formă de relaţii publice de fapt.
Aşa că am avut o surpriză mai mult decât plăcuta să citesc atât de multe comentarii interesante la primul meu articol de anul acesta pe Contributors (un articol despre pensiunea Prinţului Charles în judeţul Covasna). Nu ştiam că pe site-urile de ştiri poţi găsi comentarii pozitive şi inteligente – experienţa mea cu media din România demonstra mai degrabă opusul.
Un comentariu în special mi-a atras atenţia: cineva spunea că în Italia nu există un Minister al Turismului. Pentru un român, sau pentru oricine trăieşte într-o ţară din fostul bloc comunist, asta e o idee cu totul nou. Cum e posibil să nu existe un Minister al Turismului? Atunci cum ar mai putea sta turiştii într-o pensiune "autorizată"? Cum poate industria turistică să funcţioneze fără ocrotirea statului? Cine va promova ţara?
Italia este una dintre cele mai importante destinaţii turistice din Europa. Să fie asta din cauza strategiei magistrale implementate de guvernul italian? Sau nu cumva, aşa cum scria şi inteligentul meu comentator, toate nevoile sectorului turistic pot fi rezolvate într-un fel sau altul de sectorul privat?
În practică asta înseamnă că asociaţiile operatorilor turistici, precum şi autorităţile locale şi regionale, se pun de acord asupra standardelor şi organizează companii de promovare. Mai înseamnă şi că acele organizaţii care lucrează în industria turistică (hoteluri, companii de transport, restaurante, etc) lucrează în parteneriat pentru a determina guvernul să propună legi mai bune. Această combinaţie de asociaţii şi parteneriate însumează toată experienţa şi finanţarea necesare pentru ca turismul să devină o felie importantă din venitul naţional. Toate astea trebuie să fie susţinute de un sistem funcţional de legi.
Am un exemplu care ilustrează foarte bine modul în care sectorul privat se poate organiza cu succes: este vorba despre AA (Asociaţia Automobilistică din Marea Britanie). AA este una dintre cele mai impresionante asociaţii de care ştiu eu. Ceea ce nu este foarte surprinzător ţinând cont că milioane de şoferi britanici îşi plătesc anual cotizaţia pentru a avea acces la servicii excelente de asistenţă rutieră. Este şi una dintre cele mai bogate asociaţii de care am auzit până acum.
Cei de la AA au pus bazele unuia dintre cele mai bune sisteme de clasificare a hotelurilor din Marea Britanie. Au sute de inspectori care vizitează anonim hotelurile şi verifică mai multe aspecte (igienă, amabilitatea personalului, calitatea mâncării, decor şi servicii). După care dau un număr de stele – una pentru locaţii simple şi cinci pentru un palat. Pe când eram copil în Scoţia, ştiam cu toţii că în toată ţara exista un singur hotel de cinci stele (Gleneagles). Iar să păşeşti într-un hotel de patru stele era cu adevărat o experienţă dintre cele mai rare.
În România, sistemul de clasificare a hotelurilor implementat de minister este o glumă. Inspectorii sunt prost plătiţi şi vizitele lor sunt anunţate – ingredientele ideale pentru un rezultat corupt. Se pare că în România sistemul de clasificare se bazează pe preţul camerei şi este deschis pentru negociere. Dacă ai un hotel scump şi vrei să atragi piaţa de lux, atunci vorbeşti cu inspectorul (asta după ce l-ai tratat bine cu câteva păhărele) şi îţi aranjezi cele cinci stele.
Pe de altă parte, dacă eşti proprietarul unei monstruozităţi imense şi betonate la ţară (versiunea românească de turism rural) şi vrei să atrag turişti cu venituri mici, atunci poţi aranja ca blocul tău din beton să primească o clasificare de pensiune – lucru care în alte ţări îl primesc doar casele particulare unde o familie oferă cazare.
Şi totuşi, cu ce îşi ocupă timpul numeroşii angajaţi din vastul Minister al Turismului din România? Principala lor misiune pare să fie promovarea României, pe care mari sume de bani s-au tot cheltuit în ultimii 20 de ani – în general fără niciun fel de rezultat. Ultima încercare de construire a unui brand de ţară a costat milioane de Euro şi a avut ca rezultat un logo absolut banal (o frunză verde) – despre care s-a aflat mai apoi că era disponibil pe Internet pentru 100 de dolari.
Pe lângă asta, ministerul mai plăteşte şi o armată de inspectori care au birouri în toate cele 42 de judeţe din România. Misiunea lor este să menţină standardele de calitate în hoteluri şi pensiuni. Ceea ce înseamnă că în practică, inspectorii împart amenzi în stânga şi în dreapta după cum vor ei. Îmi aduc aminte de o cunoştinţă de-a mea, un englez care avea o pensiune în Bistriţa, şi care a primit amendă fiindcă lenjeria de pat atingea podeaua. Un alt proprietar străin de pensiune pe care îl cunosc a primit o amendă de 2.000 de Euro pentru că instalase un sistem ecologic de canalizare compus din echipamente de care inspectorii nu auziseră până atunci. Din punctul lor de vedere ministerul încurcă în loc să ajute afacerile turistice din România.
Ministrul de Turism român este compus dintr-un număr foarte mare de birocraţi care trebuie să genereze venituri extra pentru a-şi suplimenta salariile. E ca un monstru mitic, care trebui să primească sacrificii umane şi e atât de înfricoşător, încât nimeni nu are curajul să îl provoace. Ca majoritatea funcţionarilor publici din această ţară, şi angajaţii ministerului au moştenit mentalitatea comunistă că toţi oamenii de afaceri sunt speculanţi, escroci, hoţi şi exploatatori. Aşa că misiunea lor este să aducă înapoi la stat toate aceste bunuri furate. Simpla idee că ministerul ar trebui de fapt să încurajeze creşterea în sectorul turistic le este absolut străină acestor oameni.
Dacă Ministerul Turismului s-ar închide, atunci efectul ar fi unul pozitiv şi industria s-ar dezvolta natural. Singurul dezavantaj ar fi că sute de birocraţi ar rămâne pe drumuri, şi cum mulţi dintre ei sunt atât de bine conectaţi, să-i dai afară ar fi aproape imposibil. Ce politician ar avea curajul să propună aşa o măsură?
Şi dacă Ministerul Turismului tot a fost amalgamat cu cele ale Transportului şi Dezvoltării, dând naştere unui monstru birocratic şi mai mare – de ce să nu le închidem pe toate trei deodată? Hai să ne uităm la ce realizări au avut până acum. În ciuda miliardelor de Euro cheltuite de Guvern, Ministerul Transporturilor abia dacă a construit puţin peste 200 de km de autostradă în 20 de ani (China a construit peste 40.000 de km în aceeaşi perioadă). Ministerul Dezvoltării Regionale n-a fost în stare de niciun fel să folosească miliardele de Euro puse la dispoziţia sa prin fondurile europene. Toate ministerele se fac vinovate de crearea unei reţele incomprehensibile de reglementări – al căror unic rezultat este să ameţească publicul şi să le justifice lor slujbele.
Toate funcţiile îndeplinite de aceste trei ministere pot fi realizate de trei birouri deschise în cadrul Ministerului de Finanţe – care este oricum sursa financiară din care se hrănesc. Ministerul de Finanţate ar putea stabili un Birou pentru Transporturi condus de un inginer străin care să supervizeze licitaţiile (şi dacă conexiunile de familie, lipsa de transparenţă şi practicile corupte ar fi înlăturate, atunci licitaţiile vor putea deveni mecanisme eficiente pentru construirea unei infrastructuri de transport). Acelaşi lucru poate fi făcut pentru absorbţia fondurilor europene, din care în prezent 95% sunt necheltuite deoarece Guvernul nu este dispus să cedeze controlul către profesionişti din afară. La fel, o mână de experţi internaţionali în turism ar putea ţine un ochi atent pe sector.
Mulţi dintre cei care vor citi acest articol vor considera închiderea acestor ministere ca fiind riscantă şi absurdă. Cu siguranţă că aceste ministere sunt gardienii legilor cu privire la turism, drumuri şi fonduri europene, nu? Dar cuvântul cheie aici este lege, nu minister. Dacă există legi cu privire la standardele minime în turism, infrastructură şi licitaţii – atunci oricine poate ataca în justiţie practicile corupte. Banii economisiţi prin închiderea acestor ministere ar putea fi investiţi în justiţie, care la rândul său, s-ar putea asigura că standardele sunt aplicate şi abuzurile ţinute în frâu.
Varianta in engleza articolului poate fi citita la www.productive.ro
Traducere din limba engleză de Iulia Măruşcă, contributors.ro
