Se aude, din când în când, câte un zvon despre o nouă reformă în educație. Mulți profesori privesc cu teama ideea, puțini cu încântare. E urgent să se adopte o schimbare, una majoră. De ce e nevoie de reformă în învățământul românesc?

Învățământul românesc nu vrea să gândești

La disciplina Limba română, învătământul gimnazial, care își propune să creeze o serie de abilități de comunicare orală și scrisă, adoptă o manieră greșită. Există o neconcordanță crasă între obiectivele majore pe care și le propune programa și Subiectul de evaluare de la sfârșitul clasei a VIII-a. Odată trezit în clasa a V-a, elevul dă piept cu săgeți de teorie literară, un munte de concepte noi pe care trebuie să și le însușească, să le recunoască, să le analizeze. Brusc, din clasa a V-a nu mai contează ce crezi tu, copilul, ești aruncat din lumea poveștilor într-o grădină murdară a oamenilor mari, printre moduri și timpuri verbale, cazurile substantivului, tipuri de adjective, valorile morfologice ale numeralului ș.a.

Limba română devine o disciplină școlară sterilă, un mediu de recitare a unor povești, de recunoaștere și de analiză gramaticală. Profesorul poate oferi ieșire din această ceață a neînțelegerii în care a pătruns copilul; dar câți profesori se luptă să se facă înțeleși, să transmită toate aceste cunoștințe pe limba copiilor, să însiste asupra lor cu răbdare, să repete la nesfârșit până când vor fi reținute și înțelese? Foarte puțini. Cei mai mulți profesori scriu pe tabla sau dictează, copilul copiază cât de repede poate, primește tema pe care o face sau nu, pentru ca în ora următoare, scenariul să se repete. Iar la orele de literatură e poate mai rău decât atât. Copilul urmărește cu atenție manualul, știe care e lecția următoare, la fel și profesorul. Acesta din urmă vine la braț nu doar cu catalogul, ci și cu cărticica de Mariana Badea, din care le va recita copiilor, cuvinte frumoase. Există profesori care nici nu explică cuvintele dictate copiilor. Totul devine o activitate inutilă. Cei mai silitori dintre copii sau cei forțați de părinți își vor pierde timpul învătând comentariul. Și educația românească e o pierdere de vreme. În acest mediu cresc copii care în clasa a VIII-a nu știu să formuleze un enunț corect, nu sunt capabili să își exprime gândurile într-un text simplu. Se confruntă cu o stângăcie teribilă, cu o lipsă a exercițiului redactării. Un eșec.

Nici măcar dacă ești un profesor devotat nu poți face multe. Începi să le explici teoria literară pas cu pas, aplici cât de des se poate, împreună cu ei, le ceri să scrie compuneri, răspunsuri mai simple, apoi mai complexe. Nu le dictezi niciodată, e o practică veche, greșită, dar știi că la Evaluarea Națională lucrările lor vor fi corectate de profesori care vor să vadă un anumit tip de comentariu, anumite formulări, cuvinte, modalități de interpretare. Nu poti pur și simplu să scrii opinia ta despre un text, nu poți să gândești și să  scrii ceea ce ai descoperit în acel text, școala românească te împiedică să gândești, îți oferă la tot pasul modele, apoi ți le impune  până când devii o maimuță capabilă să repete ceea ce a învățat, într-o minimă măsură.

Propun și nădăjduiesc ca programele școlare atât de bătute în cuie să fie mult mai bine scuturate. Noțiunile ce țin de specialitate să fie studiate mai târziu, de către cei pasionați. Textele atât de importante pentru cultura românească, la care nu se poate renunța și care, din motive politice, sunt de nestrămutat din programa școlară, ar putea fi studiate mai târziu – clasele a VIII-a, a IX-a –  după ce deprinderile de scriere și vorbire sunt însușite de cei mai mulți dintre elevi.

Lipsa de racordare a conținuturilor la interesele copiilor

În manualele românești de gimnaziu sunt prezente texte dintre cele mai anoste. Ce caută fragmentele din Amintiri din copilărie de Creangă? Credeți că sunt potrivite pentru copiii de astăzi? Le citesc cu mare dificultate, nu înțeleg mai nimic din limbajul și expresiile pe care unii dintre noi le savurează. Creangă nu e pentru copii. Niciunul dintre textele lui Creangă pe care le-am citit la clasă nu a stârnit niciun fel de interes. Apoi am încetat să le mai citesc cu copiii mei. Ce caută Toma Alimoș printre textele din manuale? E un text pe care trebuie să-l știe, trebuie copiii voștri să știe cum calul lui Toma l-a decapitat pe Manea, dușmanul, din răzbunare, cum capul s-a rostogolit în nisip și cum corpul lui Manea a rămas pe calul în mișcare? E o scenă dintre cele mai îngrozitoare. Și exemplele pot continua. Ce caută Alecsandri în manuale, cu poeziile lui atât de plictisitoare, încât copiii oftează înainte să le fi citit, ce caută Eminescu în manuale, pe care cei mai multi profesori îl consideră un zeu, iar copiii nu înțeleg mai nimic din poezia lui.

Nu putem cere unor copii să înțeleagă clasicii literaturii române, când ei nu au experiența de lectură minimă. Îmi doresc manuale cu texte din literatura română și universală, texte frumoase pe care copiii să le citească cu plăcere, să le discute, să scrie pornind de la ele. De ce eu, profesorul, trebuie să predau noțiuni sterile, lipsite de sens pentru copii, când îmi doresc să fac ore frumoase, interactive?

Propun utilizarea unor manuale cu texte frumoase, atractive care să fie puncte de plecare pentru discuții. Exercițiul de a vorbi liber în fața clasei e atât de vital și folositor, încât trebuie exersat cât mai des cu putință.

Concursurile cu plată

Concursurile cu plată au reprezentat, în opinia părinților, o evaluare obiectivă a elevului, exterioară clasei. Însă, pentru că profesorul primește recompense materiale direct proporționale cu numărul elevilor înscriși la concurs, apare un conflict de interese între cele două părți. De asemenea, lucrările acestor concursuri sunt corectate în cadrul școlii, adeseori chiar de către profesorul de la clasă, recompensat, în plus, și pentru lucrările corectate. Profesorul abuzează de puterea lui de convingere, de faptul că e profesor.

Un concurs costă un părinte 25 de lei, în medie. Unele dintre aceste concursuri au mai multe etape (Evaluare în educație) sau sunt specializate pe mai multe discipline (Cangurul, Smart, Evaluare în educație). O parte semnificativă a acestei sume rămâne la administratorul concursului, un profesor din școală. Acesta stabilește suma potrivită pentru supraveghetori și tot el plătește profesorii care au convins elevii să participe și profesorii corectori.

Evaluarea nu este obiectivă. Conflictul de interese este problema majoră.

Absența evaluării profesorilor

Există o așa-zisă evaluare a profesorului, care se face la finalul fiecărui an școlar. Fiecare profesor ia din cancelarie un formular de autoevaluare, cu niște criterii prestabilite. Pune punctajul și face în așa fel încât să obțină peste 85 de puncte, corespunzătoare calificativului Foarte bine. Fișa de autoevaluare ajunge la șeful de catedră, acesta dă un punctaj puțin diferit și stabilește punctajul final. Profesorul evaluat scrie și un raport în care include vrute si nevrute si mai ales ce-i trece prin cap. Evaluarea profesorilor este, în școlile românești, o treabă de mântuială.

Este imperios necesar să existe metode obiective de evaluare a profesorului. Analizarea rezultatelor elevilor nu este o metodă potrivită căci e foarte probabil să fi primit în încadrare o clasă foarte slabă cu care te chinui foarte mult să faci ceva la Evaluare. Nici trimiterea în inspecție a colegilor sau a directorului nu e o metodă mai bună. Nici măcar metoda teste inițiale-teste finale (a lui Funeriu) nu e relevantă, câtă vreme tot profesorul de la clasă corectează. Dar urmărirea periodică a activității profesorului trebuie realizată, la fel și urmărirea evoluției copiilor.

Propun evaluarea obiectivă, în afara școlii în care studiază, a unor elevi selectați întâmplător pentru a se stabili progresul lor, respectiv pentru a se evalua activitatea profesorului.

Lipsa motivării

Copiii din clasa a V-a sunt ușor de atras, de convins că e bine și frumos să citești, să iei note mari, dar ce ne facem cu clasele mai mari. Orice notă ai avea la Evaluarea națională, tot vei intra la un liceu, se va găsi loc și pentru tine. Și-atunci, de ce să afli ce e metafora, de ce să asculți toată teoria despre propoziții subordonate, expansiune și contragere, când poti foarte bine să dormi în clasa, să iei 3 și apoi să fii un licean. Cei care au trecut cu greu de cei patru ani de gimnaziu, fără să rămână cu nimic din ei, pentru că s-au împotmolit, la un moment dat, în noianul de teorie pe care nu-l înțelegeau, respiră ușurați, s-a terminat.

Acesta este un eșec îngrozitor, o dovadă a risipirii resurselor, însă învătământul românesc nu e necăjit. Încearcă să ascundă mizeria sub preș, trimite copilul la un liceu, un oarecare liceu și își continuă existența cu ideea că a făcut totul pentru acel copil, dar "el nu a vrut să învețe". Nu e datoria noastră, a profesorilor, a sistemului, să îi atragem către "a învăța"?

Metode vechi, sforăitoare

Experiența mea de elev și profesor în învățământul românesc mi-a relevat faptul că totul e "predat" în modul cel mai simplu pentru profesor și cel mai ineficient din punctul de vedere al rezultatelor. Chiar și științele, chiar și geografia, istoria, toate sunt abordate prin tehnica predatului, a învățării mecanice, a ascultatului. La final, după încheierea actului educativ, copilul nu rămâne cu nimic.

Documentare pot fi privite, imagini pot fi discutate, povești pot fi spuse, experimente realizate, toate pentru a face din ora de curs o activitate plăcută.

Protejarea profesorilor titulari care fac rădăcini în funcție

Odată ce te-ai titularizat, ești liniștit, nimeni nu te mai poate tulbura. Profesorul se plafonează, devine mai puțin interesat de elevii săi. Orice ar face și orice ar spune, nu îl pot deranja din locul călduț pe care și l-a găsit cu greu, pentru care a luptat. În cel mai rău caz, este sancționat prin scăderea unui procent din salariu, pentru câteva luni.

Foarte puțini profesori se pot titulariza, în București de exemplu, pentru că dorința de a fi titular a găsit fisuri în sistem și a profitat de ele. Dacă nu te poți titulariza în București, atunci te titularizezi în Ilfov sau în alte județe apropiate. Poți să alegi momentul în așa fel încât să nu te duci niciodată să profesezi acolo, fie te transferi prin diferite metode, fie te detașezi, fie intri în concediu maternal. Când vei reveni la serviciu, vei fi titulara unei școli din București. Dacă dai examen și iei o notă mare, peste 9, ai șanse minime să te poți titulariza în oraș. Și oricât de mult ai vrea, să lucrezi cu copiii, oricâtă energie ai avea, nu poți decât să privești cu jind și frustrare la cei care au un loc călduț și o carte de comentarii la subraț.

Constat cu oroare, din discuțiile pe care le am cu unii copii, că a învăța înseamnă încă a citi de pe caiet ce ne-a dictat doamna pentru a reține. În ultimii douăzeci de ani, nimic nu s-a schimbat cu adevărat la școala românească. Toate reformele, multe la număr, au încercat să sugereze o altă evoluție, dar n-au reușit. Nimeni nu a îndrăznit să ia taurul de corne și să-l pună la pământ, nimeni nu a reușit să ia in considerare interesele copiilor, mai presus de toate.

Cristina Tunegaru, pe contributors.ro


Cristina Tunegaru Licențiată în filologie, master în domeniul Literaturii, profesoara de limba română și limba engleză, cu o experiență de 5 ani la catedră, interesată de domeniul pedagogic și de realizarea unor softuri educaționale pentru disciplinele în care sunt specializată.