- Anul acesta se împlinesc 66 de ani de când v-aţi început cariera universitară. E cifră cu care puţini se pot mândri!
- Foarte multe cadre didactice, colegi, şi studenţi îmi spun că eu am fost un dascăl de excepţie şi nu este adevărat! Eu sunt un om care am căutat şi m-am străduit să nu compromit disciplina, nu ca să devin un element de excepţie sau un model. În primul rând, nici nu ştiu dacă există oameni care să fie modele. A considera un om a fi model înseamnă a-i cunoaşte toate caracteristicile vieţii interioare, iar asta este imposibil. Consideri model un om pe care îl vezi, îţi place şi-i studiezi comportamentele exterioare. Nici din acest punct de vedere nu ştiu dacă am fost un model. Eu m-am străduit în primul rând să-mi fac profesiunea de dascăl, pe care am moştenit-o de la cel care a fost o mare şansă a vieţii mele – profesorul Neculai Zamfirescu. M-a luat din banca amfiteatrului în anul IV şi mi-a oferit un scaun de preparator. Am devenit student salariat! Înainte cu o zi nu aveam nici bani de tren să mă duc acasă şi din momentul acela am devenit salariat. De la el am primit direct, şi indirect am luat, foarte multe secrete ale modului de a te comporta la catedră şi ale modului cum trebuie să îţi construieşti relaţiile cu studenţii şi colegii. De la el am învăţat că profesiunea de dascăl este extrem de importantă pentru că memoria poate juca feste celor mai mari genii. Astfel, este important să ai întotdeauna prelegerea bine pregătită din vreme şi să ai textul scris pe catedră sau în buzunar, fără să-l consulţi în faţa studenţilor. Eventual, dacă ai un lapsus pe care nu îl poţi lichida într-o secundă să poţi consulta manuscrisul. M-a impresionat acest sfat şi mi-am cultivat memoria ca să nu am nevoie să mă uit vreodată pe textul prelegerii. Aceasta este una dintre satisfacţiile mele din profesiunea mea de dascăl – am reuşit să nu citesc niciodată prelegerea în faţa lor.
- Proveniţi dintr-o familie cu 11 copii, de la ţară. Cum v-a influenţat acest fapt atitudinea în carieră?
-Toată viaţa mea am ajutat studenţii fii de ţărani, care s-au dovedit elemente serioase. Îmi aduc aminte că eram decan şi trebuia să trimit zece studenţi din anul III în Cehoslovacia. Mi-am scos mediile şi am făcut primii zece clasaţi. M-am dus în anul lor şi le-am spus că vor pleca în Cehoslovacia pentru studii, practica de vară de două săptămâni, dar şi că sunt obligaţi fiecare să dea câte 1.000 lei pentru ca noi să putem primi studenţii cehoslovaci. Cel cu media cea mai mare a spus că nu pleacă pentru că nu are bani. Atunci i-am spus Ba ai să pleci! şi i-am dat eu bani... El este unul dintre organizatorii evenimentului de mâine (astăzi, 5 februarie – n.r.). Fiu de ţăran... De ce? Am văzut-o pe mama sa îmbrăcată foarte modest ieşind de la secretariat, când era el student în anul II, şi i-am reţinut numele.
La fel, eram decan şi am primit un telefon de la Bucureşti că un moldovean student de acolo, care terminase anul I cu medie maximă, a vrut să se transfere la noi, la Iaşi, dar rectorul nostru nu a aprobat. Era un moldovean sărac şi trebuia să se trateze la spitalul militar din Iaşi, unde avea pe cineva cunoscut. L-am adus la Iaşi! Era în anul II, eu predam la anul III şi, venind într-o pauză de la curs, am văzut un ţăran cu o căciulă ţuguiată, cu un pulover şi opinci. Am întrebat la secretariat cine este şi doamna Teodorescu mi-a spus că e tatăl celui pe care l-am transferat de la Bucureşti. Am ţinut minte şi la sfârşitul anului am văzut că a luat toate examenele de la noi cu 10. Atunci se distribuiau bursele republicane, iar eu eram decan. Candidaţi la cele trei locuri de bursă erau patru studenţi, dintre care doi erau fii de profesori universitari, unul era fiul unui inginer agronom, ei aveau cu ce trăi, aveau lobby. Al patrulea era acest fiu de ţăran, el nu avea pe nimeni să-l susţină. În consiliu am explicat că toţi ceilalţi mai au din ce trai, dar acesta, dacă nu îi dăm bursa republicană, toată viaţa lui va crede că nu i-am dat pentru că nu a avut lobby. I-am căpătat bursa, pe care nu a pierdut-o până a terminat facultatea!
- Tot 66 de ani s-au împlinit şi de la căsătorie. Care este secretul unei căsnicii fericite, de durată?
- Nu m-am certat niciodată cu ea. Erau alte concepţii atunci, altă educaţie. Dacă vă povestesc scene cu soţia mea înainte de a ne căsători, nu vă va veni să credeţi! De exemplu, eram aproape de căsătorie, ne-am dus să admirăm trandafirii din Grădina Copou. Stăteam pe o bancă şi discutam. Ea în dreapta mea, eu cu mâna pe umărul ei. Fără să vreau, mâna mea a căzut pe piciorul ei, dar nu pe genunchi, ci ceva mai sus. Nu a spus nimic, dar mi-a luat mâna uşurel cu mâna ei stângă şi a mutat-o pe genunchi. Fără să spună nimic! I-am adus aminte mai târziu (spune dascălul cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze – n.r.). Ştiţi ce mi-a spus? Ai avut noroc că nu ţi-a căzut mâna mai sus, că vorbeai la bec! Aşa era educaţia atunci!
Am avut curajul să ne căsătorim. N-am avut nici lingură, când ne-am căsătorit. Ne-am împăcat formidabil. Ea a fost şefă de lucrări la catedra de organizare. A respectat studenţii mai mult decât mine. A avut multe neplăceri cu şeful ei la disciplină, pentru că era înţelegătoare cu studenţii, când erau nevoiţi să lipsească de la ore. Oriunde am mers cu ea, la foştii studenţi, eu eram pe planul doi, ea era pe primul. Eu m-am bucurat întotdeauna pentru asta! La o aniversare, un fost student care se pilise puţin, a avut curajul să îmi spună că Domnule profesor, cum aţi făcut? Noi, studenţii suntem diavoli, pentru că suntem atenţi la fiecare gest al profesorilor noştri şi nu v-am văzut niciodată să acordaţi atenţie nepotrivită vreunei studente?
Dumneavoastră nu aţi făcut nimic. I-am spus că am o soţie tânără, frumoasă, care îmi place şi că mă ţin de ea, ca să nu mi-o ia alţii! Cum aş putea să mai umblu eu după altele! Când am fost la legiunea de partid să refuz plecarea în URSS, ea a mers la Mitropolie şi m-a aşteptat acolo. Orice altă fată mi-ar fi spus să plec.
Citeste interviul complet pe "Evenimentul Regional al Moldovei"...
