Mi s-a întipărit în memorie această imagine şi mă înfior de câte ori mi-o amintesc.
În alte localităţi, unde existau şcoli din cărămidă – de fapt, ele sunt foarte rare, şcoala tipică sudaneză fiind o colibă din stuf sau din lut şi stuf, ca majoritatea locuinţelor sudaneze –, acestea ar fi intrat la categoria clădiri dezafectate în România. Fără geamuri, cu pereţii goi şi scorojiţi, cu bănci şi scaune rupte, fără minime condiţii de igienă, înăbuşitoare din pricina căldurii insuportabile, clasele aveau un aspect dezolant şi erau focare de infecţie pentru copiii care învăţau în ele.
Tristeţea şi lipsa de speranţă pe care le inspirau acele locuri sunt greu de prins în cuvinte.
Cu toate astea, copiii veneau la şcoală. Deşi nu aveau rechizite şi nu aveau manuale. Nici caiete şi nici creioane. Deşi nu aveau de niciunele.
Deşi nu avea niciun sens. Fiindcă nimic nu avea sens în Sudan.
Am făcut această introducere, la care voi reveni spre final, pentru a vorbi puţin de pofta de şcoală a românilor.
(...) De ce ţine românul să aibă studii? Că nu vrea să fie în dezacord cu universul în care trăieşte. Şi cum e universul acesta? Doldora de absolvenţi cu studii superioare. De aici şi imboldul de a-şi upgrada
mansarda, imbold ce porneşte de la presupunerea sau convingerea – falsă, oricum – potrivit căreia o diplomă oarecare, obţinută la o universitate oarecare, într-un domeniu oarecare, nu ar fi deloc incompatibilă, în planul imaginii, cu înlăturarea ignoranţei! Astfel, românul, în loc a se ruşina de propria nulitate, o oficializează pompos cu o bucată de hârtie.
(...) Obsesia diplomelor universitare e în cel mai comic mod vizibilă la adulţii atinşi de criza vârstei mijlocii. De regulă, simptomele acestei crize sunt vizibile în plan sexual, dar unii, mai speciali, defulează şi la nivel intelectual când, brusc, realizează că au nişte ani şi n-au absolvit o facultate. Cum, spumegă ei, într-o notă ce atinge ultimele hotare ale exasperării, eu stau ca fraieru’ cu doişpe clase? Da’ ce, eu-s mai de la coada vacii?
De absolvit, nu va fi o problemă, vor absolvi toţi, deoarece nişte oameni inventivi s-au îngrijit să înfiinţeze universităţi pentru toate categoriile de mioritici. Oricât de îngrămădit ai fi, tot se va găsi o facultate care să îţi dea o diplomă în ceva. Singura cerinţă: să fii bun de plată! Dacă eşti priceput la asta, diploma de economist, psiholog, jurist sau inginer îţi e asigurată!
(...) Dar România nu e Sudan. Nu în privinţa şanselor pe care le avem fiecare. Educaţia, la care copiii de acolo au acces într-o formă rudimentară, la noi ar putea face diferenţa. Învăţământul românesc e departe de a fi perfect, dar există şi poate fi îmbunătăţit.
Însă nimic nu se va schimba dacă nu vom reuşi să ne descotorosim de acutul complex de inferioritate pe care îl exhibăm nonşalant prin deformarea trăsăturilor naţionale şi etalarea unor vârfuri ce nu sunt concludente pentru esenţa românească. Nimic nu se va schimba dacă ne vom fura căciula în continuare. Nimic nu se va schimba dacă, departe de a ne interesa, pe fiecare în parte, să excelăm în ceva anume, vom epuiza timpul nostru, banii părinţilor, răbdarea societăţii şi încrederea celor din jur prin maimuţărirea unor modele prost croite pe aptitudinile noastre şi achiziţionarea a tot felul de hârtii, în speranţa că respectabilitatea promisă de ele i-ar face pe posesorii lor mai puţin maimuţoi.
În fine, nimic nu se va schimba dacă, atunci când ne vom uita în oglindă, ne va plăcea în continuare falsul pe care îl vom vedea. Citeste integral materialul lui Mihnea Rudoiu, pe Republica.ro...
