Dezindustrializarea, îndatorarea şi depopularea sunt elementele ecuaţiei care a avut ca rezultat falimentul oraşului Detroit, leagănul industriei auto americane, iar în aceeaşi ecuaţie, dar la o scară mai mică, intră multe oraşe din România. De aceea cel mai răsunător faliment municipal din istoria Americii, chiar dacă s-a întâmplat la mai mult de 8.000 de kilometri de Bucureşti, ar trebui să fie pentru România un semnal că o economie nu poate creşte sănătos pe datorie, fără o bază productivă şi fără participarea populaţiei.

Detroitul era în anii 1960 un centru al industriei auto mondiale, cel mai mare şi cel mai bogat oraş din Statele Unite, scrie Associated Press.

De­clinul a venit imediat după ce locuitorii au început să se mute în suburbii, aşa cum a fost cazul şi în alte regiuni ale ţării, luând cu ei afacerile, locurile de muncă şi baza de impozitare. Unii istorici susţin că revolta violentă din 1967, una din multele "revolte rasiale" care au zguduit ţara în acea perioadă, a accelerat trendul depopulării.

Amploarea declinului este uimitoare. Populaţia s-a redus de la 1,8 milioane de locuitori la 700.000, iar autorităţile s-au văzut în situaţia de a întreţine un oraş de 368 kilometri pătraţi – spre comparaţie Bucureştiul, cel mai mare oraş al României, are o suprafaţă de 228 kilometri pătraţi – cu o bază de taxare redusă la jumătate faţă de cum era în anii 1950.

Populaţia s-a redus cu un sfert din anul 2000. Între timp, companiile auto au început să deschidă centre de producţie în alte oraşe, în condiţiile în care maşinile japoneze ajunseseră să domine piaţa. În 2009 industria auto americană s-a prăbuşit, odată cu întreaga economie, îngropând Detroitul. Eforturile autorităţilor de a asigura servicii de bază precum salubritatea şi poliţie au fost complicate de obligaţiile de plată în baza contractelor cu uniunile sindicale şi a beneficiilor către fondurile de pensii.

Oraşul a intrat în insolvenţă cu datorii de 18 miliarde de dolari.

Un dinozaur industrial în care doar 275.000 de locuitori mai muncesc

Acum în Detroit rata şomajului este de 18,6%, mai mult decât dublu faţă de media ţării, iar rata criminalităţii este de cinci ori peste cea generală. Oraşul are 80.000 de clădiri părăsite sau lăsate în paragină şi doar 275.000 de locuitori care muncesc, notează Financial Times.

La o rată a omorurilor la maximul ultimilor 40 de ani, doar o treime din ambulanţele oraşului sunt funcţionale şi jumătate din luminile stradale sunt stricate. Locuitorii aşteaptă aproape o oră pentru ca poliţia să răspundă apelurilor, pe când media naţională este de doar 11 minute, scrie The Guardian.

"Crede cineva că este normal să ai un copac de 40 de ani care creşte prin acoperişul unei case devastate? Crede cineva că este în regulă să suni la poliţie, iar ei să nu vină pentru că sunt deja în alte misiuni?", se întreabă Kevyn Orr, managerul financiar de urgenţă al Detroitului.

Tăieri de salarii şi luptă pentru banii de pensii într-un oraş al sărăciei

Falimentul vine cu un cost. Niciun alt oraş mare din SUA nu a mai cerut protecţie faţă de creditori sub legea falimentului. New York, Cleveland şi Philadelphia au ajuns în pragul falimentului, dar autorităţile au încheiat acorduri în ultimul moment cu creditorii. Fondurile de pensii ale oraşului şi deţinătorii de obligaţiuni se pregătesc să lupte pentru fiecare dolar pe care-l pot recupera de la Detroit, iar milă va fi puţină având în vedere multele scandaluri de corupţie şi gestionare deficitară în care au fost implicate autorităţile.

Administraţia are 9.700 de angajaţi ale căror salarii vor fi în cel mai bun caz tăiate şi 20.000 de pensionari şi persoane care primesc beneficii de sănătate are căror venituri sunt puse în pericol. Fondurile de pensii pentru angajaţii de la stat formează cea mai mare parte a creditorilor care nu au prioritate la plată. În spatele acestui fundal tensionat stau diviziuni politice şi rasiale care nu vor face decât să complice situaţia.

Guvernatorul statului Michigan, Rick Snyder, un republican alb, preia un oraş democrat în care 80% din populaţie este de culoare.

Cum a şters dezindustrializarea oraşe întregi din România: dispariţia coloşilor din Moldova

Închiderea sau restrângerea treptată a activităţii marilor coloşi industriali care funcţionau înainte de ‘89, însoţită de pierderea a zeci sau sute de mii de locuri de muncă, a fost unul dintre factorii majori care au accentuat sau chiar generat fenomenul de depopulare a României.

O analiză a ZF arată că oraşele care au înregistrat printre cele mai mari rate de scădere a numărului de locuitori s-au confruntat cu un declin accentuat al industriei din zonă, în condiţiile în care fabricile reprezentau stâlpii pe care se sprijinea un întreg oraş sau suflare din zonă.

Oraşele Vaslui şi Bârlad, ambele din judeţul Vaslui, se află pe primele locuri în ceea ce priveşte fenomenul de depopulare, între 2002 şi 2011 acestea pierzând 27,8% şi respectiv 27,7% din numărul total de locuitori. Giganţii industriali care asi­gurau locurile de muncă ale celor mai mulţi dintre vasluieni au căzut după anul ‘90, iar cei rămaşi fără slujbe şi fără perspective de a-şi asigura un loc de muncă au plecat să-şi caute norocul în străinătate.

În ultimii nouă ani populaţia celor mai mari 100 de localităţi din România a scăzut cu circa 16%, de la 9,6 milioane de persoane în 2002 până la 8,1 milioane de locuitori în 2011, potrivit datelor centralizate de ZF pe baza recensământurilor efectuate de Institutul Naţional de Statistică (INS). Majoritatea companiilor privatizate după ‘90 prin metoda MEBO, care au fost preluate de salariaţi, au intrat în insolvenţă din cauza managementului defectuos sau a altor factori şi s-au închis.

O altă cauză a fost lipsa sprijinului din partea unui acţionar puternic care să susţină companiile şi într-un context de piaţă nefavorabil.

Un alt oraş afectat puternic de depopulare este Dorohoi din judeţul Botoşani, care în ultimul deceniu a pierdut 27% din locuitori, respectiv circa 8.300. Numărul de salariaţi ai fabricii de confecţii Conted Dorohoi din localitate a scăzut la mai puţin de jumătate în ultimul deceniu, de la 1.179 în 2002 la aproximativ 500 anul trecut.

Judeţul Botoşani se sprijinea înainte de anii ‘90 pe coloşi precum Electrocontact Botoşani, unde lucrau circa 5.700 de oameni şi care în prezent mai numără circa 120 de salariaţi.

Un fost şef de secţie din fabrică, Gheorghe Ciubotaru, care în prezent este proprietarul grupului Electroalfa, cu afaceri de 40 mil. euro, povesteşte că decăderea fabricii a venit după liberalizarea pieţei şi din cauza concurenţei străi­ne, în condiţiile în care companiile româ­neşti nu erau pregătite să facă faţă nici teh­no­logic, nici managerial şi nici din punct de vedere al forţei de vânzări cu companiile străine.

"Era de după ‘90 nu a pregătit oameni în foarte multe domenii. Atribuţiile de vânzare erau în mâinile câtorva jucători care erau în casele de export, restul era o piaţă centralizată. Era o vreme atât de anormală încât dădeai şpagă ca să cumperi ceva, carne sau haine. Logica economică aproape că dispăruse. Economia centralizată se pretează la nişte idei, că dacă mai construiesc o fabrică o să fie bine, dar fabricile ascundeau de fapt un şomaj mascat. Noi în Electrocontact Botoşani eram 5.700, dar fabrica ar fi funcţionat extraordinar de bine cu maxim 2.000 de oameni. Toţi se făceau că fac treabă. Era ca şi în China, şase oameni pe autobuz: unul dădea bilete, unul controla dacă a dat bilete, ca să aibă motiv să-i dea omului o bucată de pâine. Un alt motiv pentru care a murit industria a fost că la un moment dat factorul politic a ajuns să controleze economia şi aşa s-au devalizat băncile, aşa s-au devalizat mari combinate", spune Gheorghe Ciubotaru, proprietarul Electroalfa.

 

Bogdan Cojocaru (material complet pe Ziarul Financiar)