La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Romanesti, infaptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane.
Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavarsirea unirii Principatelor Romane pe calea infaptuirii unitatii contitutionale si administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova si Tara Romaneasca au format un stat unitar, adoptand oficial, in 1862, numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.
Cuza a fost obligat sa abdice in anul 1866, de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului.
PRIMII ANI AI VIETII LUI CUZA
Nascut in Husi, Cuza a apartinut clasei traditionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pamant in judetul Falciu) si al sotiei sale, Sultana (sau Soltana), o membra a familiei Cozadini de origini fanariote.
Alexandru primeste o educatie europeana, devenind ofiter in armata moldoveneasca si ajungand la rangul de colonel. S-a casatorit cu Elena Rosetti in 1844.
In anul 1848, anul revolutiilor europene, Moldova si Tara Romaneasca au fost si ele cuprinse de aceasta febra. Revolta moldovenilor a fost suprimata repede, dar in Tara Romaneasca revolutionarii au preluat puterea si au guvernat pe timpul verii.
Tanarul Cuza a jucat un rol suficient de proeminent pentru a i se evidentia inclinatiile liberale, avute in timpul episodului moldovenesc, astfel ca este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind in Moldova in timpul domniei Printului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de razboi al Moldovei, in 1858, si a reprezentat Galatiul in divanul ad-hoc de la Iasi.
Cuza a fost un proeminent politician si a sustinut cu tarie uniunea Moldovei si Valahiei. A fost nominalizat in ambele tari de catre Partida Nationala, care milita pentru unire, in defavoarea unui print strain. Profita de o ambiguitate in textul Tratatului de la Paris si este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie dupa calendarul iulian) si in Tara Romaneasca pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie dupa calendarul iulian).
ELENA CUZA
Elena Cuza se inrudea cu neamul Sturdzestilor, al Balsilor si al Cantacuzinilor. Educatia ei urmase calea obisnuita in epoca: guvernanta franceza si germana, pensionul Buralat, anturajul social si literar al matusii sale Agripina Sturdza, din Iasi.
In 1844, ea l-a intalnit, s-a indragostit si s-a casatorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertita, impulsiva, care se simtea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertita, cu o multime de inhibitii.
A impartasit cu stoicism exilul sotului detronat si, dupa moartea acestuia la 16 mai 1873, "i-a pastrat memoria cu o extraordinara devotiune, neingaduind sa se rosteasca un singur cuvant despre slabiciuni pe care le cunostea, le ingaduise si-o spunea cu mandrie – le iertase, ca singura care pe lume putea sa aiba acest drept".
REFORMELE LUI CUZA
Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza si colaboratorul sau cel mai apropiat, Mihail Kogalniceanu (ministru, apoi prim-ministru al Romaniei), initiaza importante reforme interne: secularizarea averilor manastiresti (1863), reforma agrara (1864), reforma invatamantului (1864) s.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.
ABDICAREA SI EXILUL
Cuza incepe sa fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au facut cartel cu conservatorii, ca ar intentiona sa instituie un regim personal; acest fapt a slabit pozitiile domnitorului si a animat activitatea monstruoasei coalitii, hotarata sa-l inlature.
Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragand de partea lor o fractiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca s.a.), si l-au constrans pe domnitor sa abdice in noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866.
La aceasta abdicare a contribuit chiar Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri in privinta factorilor reactionari, ci, intr-un discurs, se arata dispus sa renunte la tron in favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).
A fost instituita o locotenenta domneasca alcatuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei.
Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul si Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiana, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul locotenentei domnesti a luat sfarsit abia dupa ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat sa devina principe al Romaniei, la 10 mai 1866.
Aceasta abdicare silita putea avea consecinte grave pentru Romania, pentru ca: dupa inlaturarea lui Cuza, satele au fost inspaimantate ca reforma agrara nu va mai avea loc. la 3 aprilie 1866 la Iasi o demonstratie a Miscarii Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Tara Romaneasca, Poarta Otomana a mobilizat armata la Dunare pentru a interveni in Romania, unirea fiind recunoscuta doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vietii sale si-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden.
A fost inmormantat initial la Biserica Domneasca de langa Palatul de la Ruginoasa, conform dorintei sale, iar dupa al Doilea Razboi Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.
