La sfârșitul secolului al XIX-lea țărănimea din Moldova și Valahia fierbea. Deși reprezenta aproximativ 80% din populația Vechiului Regat era cea mai obijduită și năpăstuită clasă socială. Așa cum o descriu mulți contemporani, România sfârșitului de secol XIX era o mare de amărâți stăpânită de o minoritate birocratică sau aristocratică care deținea mare parte a pământurilor și a averilor.
Nici măcar legea de împroprietărirea lui Cuza nu rezolvase nimic. Țărănimea se zbătea în analfabetism, sărăcie și alcoolism. Iar apariția arendașilor, cei care administrau moșiile boierilor plecați să trăiască acel high-life de la oraș, a agravat și mai tare situația. Puși pe căpătuială și profit, arendașii și vătafi de moșii au adâncit starea de sărăcie, disperare și nemulțumire a pălmașilor moldoveni, munteni sau olteni. Acel Belle Epoque românesc se termina cu aprinderea unui butoi de pulbere care va exploda la începutul veacului următor, în 1907. Primele semnale de alarmă au început să fie trase încă din ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, inclusiv cu o crimă a secolului, un eveniment care a cutremurat țara.
Atunci când țăranii ajung la limita răbdării
La finele secolului al XIX lea, majoritatea populației românești, adică țărănimea trăia aproape ca în evul mediu. Dacă este să ne gândim că în anul 1906, după cum arată statisticile, peste 82% din populația României era analfabetă, ne putem face o imagine a mizeriei în care era lăsat să se zbată țăranul român. Fără pământ suficient, sau chiar deloc, fără mijloace de subzistență, țăranul se refugia în consumul de alcool, complicând și mai tare situația.
„Ţuica se consumă în mod excesiv prin aceea ce poporaţiunea rurală decade moraliceşte şi fiziceşte. Rachiul mai trece în faţa ţăranului de o panacee aproape contra tuturor boalelor; fiecare oră de repaos se petrece în beţie”, preciza şi medicul Crăniceanu, citat în ”România medicilor”. Oamenii erau nemulțumiți de lipsa pământului, de lipsa surselor de hrană, iar boierii lăsaseră moșiile pe mâna arendașilor hrăpăreți, care din dorința de a scoate un profit cât mai consistent se pretau la numeroase abzuri asupra țărănimii.
În anul 1888 o puternică răscoală țărănească a cuprins întreaga țară. Sătenii au dat foc conacelor, au atacat autoritățile și au ars registrele agricole, cu învoielile arendașilor. A fost nevoie de intervenția armatei, care a tras în mulțime și a potolit spiritele. Cel puțin pentru moment. Țăranii însă ardeau mocnit așteptând să izbucnească din nou.
Zbirul Amăriucăi s-a angajat să facă ordine în țăranime
Autoritățile nu învățaseră nimic din răscoala brutală a țăranilor din 1888. S-au mulțumit să-i intimideze trăgând direct în oameni și să-i bage la ocnă pe liderii sau agitatorii din sate. Au păstrat însă aceeași atitudine față de țărănime. În aceste condiții, prevestind parcă răscoala de la 1907, ultima mare revoltă țărănească din Europa, tot la Botoșani, acolo unde se vor petrece și evenimentele de la 1907, a avut loc cea mai abominabilă crimă a secolului al XIX lea. Cel puțin asta sugerau publicațiile vremii. Totul a început în anul 1893, în comuna Tudora, județul Botoșani.
Oamenii din Tudora erau văzuți de autoritățile vremii ca recalcitranți, răzvrătiți. Participaseră de altfel și la răscoala din 1888. Aparent păreau liniștiți și respectuoși cu autoritățile. În realitate, însă, era ca un butoi de pulbere gata să explodeze. Ani la rândul avuseseră un vătaf de moșie care le mâncase zilele. Se numea Vasile Amăriucăi și a fost șapte ani primar la Tudora iar mai apoi încă patru, vătaf de moșie în serviciul proprietății. Localnicii aveau resentimente puternice față de Amăriucăi și se bucuraseră când acesta a fost înlocuit din funcția de primar.
„Vasile a Măriucăi a fost înainte cu 4 ani primar în comuna Tudora, timp de vreo 7 ani. A condus afacerile comunei cu multă destoinicie, însă s-a purtat cu multă violenţă faţă de locuitori. Ultimii 4 ani dânsul a servit ca vatav de moşie în serviciul proprietăţii, locuitorii din Tudora fiind cunoscuţi ca cei mai răzvrătitori din acest judeţ.”, se arată în „Raportul Procurorului Tribunalului Judeţului Botoşani către Ministrul Justiţiei” din 1893, publicat în revista „Luceafărul” de regretatul istoric botoșănean, Ionel Bejenaru.
Știindu-i faima de zbir, administrația județului, un soi de Consiliu Județean al vremii, a dizolvat consiliul comunal și l-a numit președinte al comisiei interimare pe Amăricăi. Motivul era unul simplu: Amăriucăi trebuia să-i potolească în felul lui pe țăranii care dădeau iarăși semne de neliniște. Amăricăi s-a angajat să-i aducă pe țărani pe drumul cel bun. Era însă un personaj violent și detestat de localnici. Întâmplările ulterioare aveau să șocheze o țară întreagă.
Măcelărit timp de un ceas, fără oprire. Cronica unei crime horror
Pentru țărani numirea lui Amăriucăi a căzut ca un trăznet. Sătui de el au cerut organizarea grabnică a alegerilor pentru un nou consiliu, fiindcă Amăriucăi asigura doar interimatul. Fostul primar și vătaf era o binecuvântare pentru autorități fiindcă, prin orice mijloc, îi ținea în frâu pe țărani și scotea profitul maxim de pe moșie. Pentru țărani era însă un blestem. Mai mult decât atât, îl bănuiau pe Amăriucăi că a amânat intenționat eliberarea unui certificat la înscrierea pentru licitația cumpărării moșie Dolhasca. Țăranii au pus mână de la mână și se gândeau să-și cumpere pământ.
Toate nemulțumirile provocate de Amăriucăi au izbucnit pe 4 decembrie 1893. Părea o zi ca oricare alta. Mulți țărani intrau și ieșeau de la consiliul comunal cu diferite probleme, în special funciare. Pe la ora 14.00, Vasile Amăriucăi a ieșit din clădirea Primăriei și se pregătea să meargă la masă. Atunci a fost abordat de un grup de țărani. Aceștia i-au cerut respectuos câteva răspunsuri privind înscrierea la licitația pentru moșia Dolhasca dar și alte lămuriri în privința alegerilor pentru consiliu. Amăriucăi le-a dat răspunsurile fugitiv. Crezând că a scăpat de ei, s-a dus la crâșmă să le facă cinste cu rachiu. Gestul fostului vătaf a stârnit însă furia țăranilor. În câteva secunde s-a declanșat măcelul.
„Locuitorii adunaţi grupuri-grupuri dinaintea primăriei, prin prejur şi pe drum se apropie de dânsul şi încep a-l întreba despre interesele lor. Unii cerându-i cont ce scrisoare a primit de la Dolhasca în chestia pământurilor de vânzare (căci primise o scrisoare de la primarul de Dolhasca cu nişte petiţiuni imprimate), alţii au luat vorba despre alegeri, cerând fixarea termenului mai curând. Vasile a Măriucăi le-a răspuns că până peste 15 zile minimum nu li se poate pune alegerile, răspuns la care locuitorii au mulţumit, având o atitudine respectuoasă. Această discuţie urma pe drumul de la Primărie spre crâşma proprietăţii, la o distanţă una de alta ca de 400 de metri când ajunşi cu toţii aproape de această crâşmă, Vasile a Măriucăi, văzând că oamenii s-au mulţumit cu răspunsul său relativ la alegeri, a voit să-i cinstească cu rachiu şi a căutat să intre în tinda unei dugheni, ca să scrie ţidula pentru darea rachiului. Atunci locuitorii care se strânseseră tare în jurul preşedintelui încep a striga că nu le trebuie cinstea lui, că sunt prea mulţumiţi de dânsul şi în acelaşi timp câţiva sar asupra-i, îl târâie în bătăi până în drum şi cu sălbăticie rară îl trântesc la pământ, îl lovesc, care cu ciomegele, care cu picioarele, strivindu-l cu desăvârşire. Martori de aproapi şi de departe spun că aglomeraţia din jurul victimei era de 50 oameni. Acest masacru a durat timp ca de o oră.”, se precizează în „Raportul Procurorului Tribunalului Judeţului Botoşani către Ministrul Justiţiei” din 1893.
Cadavrul lui Amăriucăi a fost profanat și mutilat până la o bucată de noapte. Țăranii înfuriați intrau în crâșmă, se cinsteau, și ieșeau și mai furioși. Trupul fostului primar a fost efectiv eviscerat, decapitat și în cele din urmă spânzurat de picioare, de crengile unui copac din fața Primăriei. Era o scenă horror desprinsă parcă din evul mediu.
Jandarmii, prea speriați să intervină. Ucigașii, arestați cu armata
În momentul omorului nimeni nu a îndrăznit să intervină. Funcționarii și toate autoritățile au fugit care încotro. La fel au făcut și jandarmii. Cadavrul a zăcut aproape două zile atârnat de copac.
„Funcţionari comunali, perceptori, notar, miliţieni, înspăimântaţi de cele ce se petreceau în vale, au fugit toţi de s-au ascuns în curtea proprietăţii. Până târziu seara a durat această teroare.(...) Nimene neîndrăznind a lua vreo măsură măcar în privinţa cadavrului. În timpul nopţii, asasinii, nemulţumiţiţi cu această faptă, ieşind din nou din crâşme, au mutilat cadavrul, l-au despuiat, dezbrăcat de haine, rupându-le bucăţi şi risipindu-le în toate părţile, până şi pe acoperămintele caselor şi, legând corpul victimei gol de o fâşie de rufă, l-au spânzurat de o răchită în faţa primăriei, unde a fost găsit la sosirea noastră. Se afirmă că victima a avut asupra sa bani, chitanţe, hârtii de valoare, dar nimic nu s-a găsit nici în rămăşiţele hainelor adunate, nici la locurile dimprejurul teatrului crimei”, se arată în același raport. Făptașii au fost prinși cu armata, nimeni nu îndrăznea să intre în sat. Cei care au instigat au primit câțiva ani de pușcărie, cei bănuiți că au comis omorul au primit ani grei de ocnă. Incidentul s-a aflat pe prima pagină a ziarelor din Vechiul Regat, inclusiv ziarul bucureștean „Albina”. Această crimă șocase opinia publică. Cu toate acestea, autoritățile nu au luat nicio măsură pentru a schimba viața țăranilor și s-a ajuns la răscoala de la 1907.
Sursa Adevărul.ro