Într-un sistem medical în care micile sau marile "atenţii" au fost şi sunt la ordinea zilei, mai multe somităţi medicale au pus iubirea de om mai presus de Jurământul lui Hippocrate, dăruindu-şi puţinul timp liber, rămas între catedră şi munca în clinicile universitare, pentru a-i îngriji pe bătrâni şi săraci, fără să le ia vreun ban. O lecţie de omenie şi de profesionalism, care a uimit întreaga lume! O mână de doctori cu inimă bună şi cu mare credinţă în Dumnezeu au înfiinţat în România, în urmă cu două decenii, singura policlinică fără plată cunoscută în lume în acel timp.

Jurământul lui Hippocrate şi jurământul faţă de Dumnezeu

"Să vă spun un lucru: pentru noi, ca medici, Jură­mântul lui Hippocrate este foarte slab. Eu, ca medic, am un alt jurământ, un jurământ faţă de Hristos, pe care încerc să-l respect".

În cabinetul înalt de pe Calea Moţilor din Cluj, gla­sul doctorului Ioan Boilă răsună grav. Apasă pe fie­care cuvânt, ca şi cum, preţ de două fraze, s-ar afla - nu într-o cli­nică, ci sus, în amvonul în care fra­tele său, binecunoscutul preot şi lup­tător ţără­nist Matei Boilă, le-a vorbit de atâtea şi atâtea ori cluje­nilor despre credinţa în Dumnezeu, îndrumându-i să-şi iu­bească şi să-şi ajute semenii. Nepot al lui Iuliu Ma­niu, născut într-o fami­lie de mar­tiri întru credinţă şi drep­tate, cu peste 20 de deţinuţi politici în rân­du­rile ei, doctorul Ioan Boilă a avut de suferit aproape două decenii până să poată depune şi el, pre­cum colegii săi cu care intrase, tâ­năr şi entuziast, la Facultatea de Medicină, Jurământul lui Hippocrate. A fost exmatricu­lat pentru că protestase împo­tri­va arestării profesorului său de Anatomie, celebrul Victor Papilian. După 8 ani de temni­ţă grea şi după ce a fost perse­cu­tat, alături de fratele său, Matei Boilă, Ioan Boilă şi-a reluat studiile universitare în Me­dicină, la 42 de ani! Şi-a în­ceput, la propriu, meseria de doctor la o vârstă când alţii se gândesc deja la anii de pensie şi, chiar dacă a terminat Facul­ta­tea de Medicină cu cea mai mare medie pe ţară, a fost constrâns, de acelaşi re­­gim comunist, la o carieră de medic în spitale şi ca­bi­­nete modeste. Dar asta nu l-a descumpănit pe doc­to­rul Boilă, căci, înainte de a de­pune Jurământul lui Hippocrate, el depusese deja jură­mântul faţă de Dum­ne­zeu. Jurământul de a-şi practica meseria cu tot dra­gul şi cu toată grija faţă de pacient, faţă de omul necă­jit care-i calcă pragul cabinetului. Ju­rământul de a-l ajuta pe om, şi sufleteşte, nu doar me­dical. Şi, mai pre­sus de orice, jurământul de a nu face niciodată din me­seria sa, pe care atât de greu a ajuns să o poată practi­ca, un prilej de jecmănire a pa­cienţilor săi. Iar prilejul n-a întârziat să apară.

Imediat după `90, în entuziasmul activităţilor de caritate de atunci, şi când tocmai deve­nise "tânăr pensionar", s-a hotărât să găsească un loc în care cei sărmani să fie tra­taţi omeneşte, în mod gra­tuit. A strâns în jurul său alţi vreo zece medici cu suflet mare, iar ideea a început să prindă contur: o Policli­ni­că fără plată, în care toţi medicii să lucreze ca vo­luntari!

"Vreau să existe!" Şi-a existat...

Când s-au apucat de treabă (tămăduitori fără de arginţi, ca-n poveştile "Sfintei Scripturi"), toată lumea le-a spus că sunt nebuni! Erau doar o mână de medici, majoritatea pensionari, şi nu aveau nimic altceva de­cât un apartament de patru camere, în cartierul clu­jean Mănăştur, pe care doctorul Ioan Boilă îl pusese la dis­poziţie drept sediu al "Policlinicii". L-au găsit ei înşişi dezolant de gol, când s-au întâlnit acolo, dar trebuia să înceapă de undeva! "Era o îndrăzneală cu totul ie­şită din comun să poţi face ceva fără bani, fără instru­mente, fără birouri, fără mese, fără scaune, cu puţini medici... Însă noi am crezut tare în raţiunea de a fi a unei astfel de clinici fără plată: într-o ţară cât de cât evo­luată, cu instituţii şi cu legi care protejează catego­riile defavorizate, o ast­fel de policlinică nu prea şi-ar fi avut rostul, pen­tru că organismele care se ocupă de asistenţa so­cială sunt foarte solide. La noi, însă, după 1989, aceste instituţii şi legi nu au reuşit să schimbe cu nimic în bine viaţa oamenilor nevoiaşi. Acest lucru e o realitate, e dincolo de politică. Numai în Bucu­reşti avem mii de oameni care nu sunt nici măcar înscrişi la medicul de familie. Tuturor acestor orfani, familii cu mulţi copii, persoane cu handicap, clinica noastră urma să le ofere un mini­mum minimorum de asistenţă medicală", îşi aminteşte doctorul Boilă despre începuturile acelei "aventuri" pornite în martie 1994.

"Era elanul acela de după Revoluţie... A fost ceva extraordinar!

În apartamentul acela din Mănăştur, în câteva zile, s-au înscris ca voluntari peste 100 de medici. De peste tot veneau camioane cu mobilier, cu instrumentar, cu aparatură medicală... «Înseamnă că aici e şi mâna lui Dumnezeu!», ne-am zis. Am făcut clinica gândind că s-ar putea foarte bine să nu dureze mai mult de două luni, şi uite că a durat 20 de ani!".

Când îmi povesteşte toate astea, doctorul Boilă are lacrimi în ochi. Stă cuminte, încotoşmănat ca un pen­sio­nar care-şi ştie de grijă, pe un scaun mic, în biroul său de director din sediul cel nou al Policlinicii fără plată, lângă un reşou care amăgeşte atmosfera cu un pic de aer cald. Un birou simplu, o masă, trei scaune, un cuier... Câteva iconiţe răsfirate ici-colo, pe pereţi, încălzesc o cameră care, sub viscolul lui ianuarie, adu­ce ca simplitate şi ca frusteţe cu o chilie. Privindu-mă în ochi, ca un doctor de suflete ce se află, Ioan Boilă îmi citeşte parcă gândurile şi, chiar înainte să-l întreb, îmi răspunde, cu tonul său simplu şi sever, la între­bările încă nerostite. "Cum am putut rezista 20 de ani fără bani? Cine şi cum ne-a susţinut atâta vreme? Oricum o iei, pare un miracol. Nu doar că am existat, dar, de la improvizaţia aceea din apartamentul de patru camere, am făcut această clădire extraordinară, în care lucrăm acum. Răspunsul este unul singur, iar Dumnezeu ne-ar pedepsi dacă nu am spune adevărul. Adevărul e că El ne-a ajutat într-o formă miraculoasă. Putem să spunem - şi să ne ferească Cel de Sus să ne mândrim că noi am făcut ceva! - că El a vrut ca aceas­tă policlinică fără plată să existe. S-a uitat la în­drăzneala noastră, s-a uitat la credinţa noastră, şi a spus: «Vreau să existe!». Şi există de 20 de ani".

Citeste continuarea in Formula AS