Jurământul lui Hippocrate şi jurământul faţă de Dumnezeu
"Să vă spun un lucru: pentru noi, ca medici, Jurământul lui Hippocrate este foarte slab. Eu, ca medic, am un alt jurământ, un jurământ faţă de Hristos, pe care încerc să-l respect".
În cabinetul înalt de pe Calea Moţilor din Cluj, glasul doctorului Ioan Boilă răsună grav. Apasă pe fiecare cuvânt, ca şi cum, preţ de două fraze, s-ar afla - nu într-o clinică, ci sus, în amvonul în care fratele său, binecunoscutul preot şi luptător ţărănist Matei Boilă, le-a vorbit de atâtea şi atâtea ori clujenilor despre credinţa în Dumnezeu, îndrumându-i să-şi iubească şi să-şi ajute semenii. Nepot al lui Iuliu Maniu, născut într-o familie de martiri întru credinţă şi dreptate, cu peste 20 de deţinuţi politici în rândurile ei, doctorul Ioan Boilă a avut de suferit aproape două decenii până să poată depune şi el, precum colegii săi cu care intrase, tânăr şi entuziast, la Facultatea de Medicină, Jurământul lui Hippocrate. A fost exmatriculat pentru că protestase împotriva arestării profesorului său de Anatomie, celebrul Victor Papilian. După 8 ani de temniţă grea şi după ce a fost persecutat, alături de fratele său, Matei Boilă, Ioan Boilă şi-a reluat studiile universitare în Medicină, la 42 de ani! Şi-a început, la propriu, meseria de doctor la o vârstă când alţii se gândesc deja la anii de pensie şi, chiar dacă a terminat Facultatea de Medicină cu cea mai mare medie pe ţară, a fost constrâns, de acelaşi regim comunist, la o carieră de medic în spitale şi cabinete modeste. Dar asta nu l-a descumpănit pe doctorul Boilă, căci, înainte de a depune Jurământul lui Hippocrate, el depusese deja jurământul faţă de Dumnezeu. Jurământul de a-şi practica meseria cu tot dragul şi cu toată grija faţă de pacient, faţă de omul necăjit care-i calcă pragul cabinetului. Jurământul de a-l ajuta pe om, şi sufleteşte, nu doar medical. Şi, mai presus de orice, jurământul de a nu face niciodată din meseria sa, pe care atât de greu a ajuns să o poată practica, un prilej de jecmănire a pacienţilor săi. Iar prilejul n-a întârziat să apară.Imediat după `90, în entuziasmul activităţilor de caritate de atunci, şi când tocmai devenise "tânăr pensionar", s-a hotărât să găsească un loc în care cei sărmani să fie trataţi omeneşte, în mod gratuit. A strâns în jurul său alţi vreo zece medici cu suflet mare, iar ideea a început să prindă contur: o Policlinică fără plată, în care toţi medicii să lucreze ca voluntari!
"Vreau să existe!" Şi-a existat...
Când s-au apucat de treabă (tămăduitori fără de arginţi, ca-n poveştile "Sfintei Scripturi"), toată lumea le-a spus că sunt nebuni! Erau doar o mână de medici, majoritatea pensionari, şi nu aveau nimic altceva decât un apartament de patru camere, în cartierul clujean Mănăştur, pe care doctorul Ioan Boilă îl pusese la dispoziţie drept sediu al "Policlinicii". L-au găsit ei înşişi dezolant de gol, când s-au întâlnit acolo, dar trebuia să înceapă de undeva! "Era o îndrăzneală cu totul ieşită din comun să poţi face ceva fără bani, fără instrumente, fără birouri, fără mese, fără scaune, cu puţini medici... Însă noi am crezut tare în raţiunea de a fi a unei astfel de clinici fără plată: într-o ţară cât de cât evoluată, cu instituţii şi cu legi care protejează categoriile defavorizate, o astfel de policlinică nu prea şi-ar fi avut rostul, pentru că organismele care se ocupă de asistenţa socială sunt foarte solide. La noi, însă, după 1989, aceste instituţii şi legi nu au reuşit să schimbe cu nimic în bine viaţa oamenilor nevoiaşi. Acest lucru e o realitate, e dincolo de politică. Numai în Bucureşti avem mii de oameni care nu sunt nici măcar înscrişi la medicul de familie. Tuturor acestor orfani, familii cu mulţi copii, persoane cu handicap, clinica noastră urma să le ofere un minimum minimorum de asistenţă medicală", îşi aminteşte doctorul Boilă despre începuturile acelei "aventuri" pornite în martie 1994.
"Era elanul acela de după Revoluţie... A fost ceva extraordinar!
În apartamentul acela din Mănăştur, în câteva zile, s-au înscris ca voluntari peste 100 de medici. De peste tot veneau camioane cu mobilier, cu instrumentar, cu aparatură medicală... «Înseamnă că aici e şi mâna lui Dumnezeu!», ne-am zis. Am făcut clinica gândind că s-ar putea foarte bine să nu dureze mai mult de două luni, şi uite că a durat 20 de ani!".
Când îmi povesteşte toate astea, doctorul Boilă are lacrimi în ochi. Stă cuminte, încotoşmănat ca un pensionar care-şi ştie de grijă, pe un scaun mic, în biroul său de director din sediul cel nou al Policlinicii fără plată, lângă un reşou care amăgeşte atmosfera cu un pic de aer cald. Un birou simplu, o masă, trei scaune, un cuier... Câteva iconiţe răsfirate ici-colo, pe pereţi, încălzesc o cameră care, sub viscolul lui ianuarie, aduce ca simplitate şi ca frusteţe cu o chilie. Privindu-mă în ochi, ca un doctor de suflete ce se află, Ioan Boilă îmi citeşte parcă gândurile şi, chiar înainte să-l întreb, îmi răspunde, cu tonul său simplu şi sever, la întrebările încă nerostite. "Cum am putut rezista 20 de ani fără bani? Cine şi cum ne-a susţinut atâta vreme? Oricum o iei, pare un miracol. Nu doar că am existat, dar, de la improvizaţia aceea din apartamentul de patru camere, am făcut această clădire extraordinară, în care lucrăm acum. Răspunsul este unul singur, iar Dumnezeu ne-ar pedepsi dacă nu am spune adevărul. Adevărul e că El ne-a ajutat într-o formă miraculoasă. Putem să spunem - şi să ne ferească Cel de Sus să ne mândrim că noi am făcut ceva! - că El a vrut ca această policlinică fără plată să existe. S-a uitat la îndrăzneala noastră, s-a uitat la credinţa noastră, şi a spus: «Vreau să existe!». Şi există de 20 de ani".
Citeste continuarea in Formula AS
