Ieroschimonahul Paisie Olaru a fost un mare părinte duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX.
S-a născut în 20 iunie 1897 în satul Stroiești, Botoșani, primind la botez numele de Petru.
În anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea – Botoșani, iar un an mai târziu a fost tuns în monahism cu numele de Paisie.
În ziua de 14 octombrie 1943 a fost hirotonit diacon, iar preot în 4 aprilie 1947. În perioada 1947-1948 a fost egumen al schitului.
În 1948 s-a retras la Mănăstirea Neamț. Între anii 1949-1953 a viețuit la Mănăstirea Slatina-Suceava, iar din 1954 a revenit la Sihăstria. Între 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla, iar ultimii ani în chilia sa de la Sihăstria.
A trecut la cele veșnice în 18 octombrie 1990.
Arhimandritul Ilie Cleopa a fost ucenic și prieten al părintelui. De la acesta se păstrează o scurtă descriere, care cuprinde întreaga viață închinată lui Dumnezeu și oamenilor: „Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele său. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât sta la masă și cât se odihnește. Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel ce se bucura. Nu ținea la haine bune, la bani, la nimic și fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire și de oameni mari”.
Cum auzea ușa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu...”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.
Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării și al binecuvântării, când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea ușa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu...”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.
La despărțire, Părintele Paisie adresa obișnuitul său salut: „Să ne întâlnim la ușa Raiului!”. Unii dintre ucenici îl întrebau: „Noi vrem să ne întâlnim cu toții în Rai. De ce doriți să ne întâlnim la ușa Raiului?”. Iar bătrânul răspundea cu nădejde și blândețe: „Să ne vedem noi scăpați de viclenii diavoli și ajunși la ușa Raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinților, plângem la ușa milostivirii Mântuitorului și nu ne lasă El afară. Până aici este greu! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Ușa milostivirii deschide-o nouă» și Măicuța Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide ușa să intrăm în Rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineața Acatistul Bunei Vestiri și seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ și grabnică ajutătoare”.
Spre finalul vieții, Ieroschimonahul Paisie a orbit („la mine este tot noapte și greu mai trece timpul”). Avusese și probleme la un picior și suferea de arterită. Se trezea din somn strigând din cauza durerii către Dumnezeu și Maica Domnului ca să-l miluiască. S-a lăsat în mâinile părinților de la Sihăstria și a acceptat mai multe terapii, inclusiv o bicicletă medicinală, remarcând cu umor: „Ia te uită, am mers doi kilometri și tot în chilia mea sunt”.