Primele urme materiale atestă existenÅ£a omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani (BugiuleÅŸti, judeÅ£ul Vâlcea). Originalitatea ariilor culturale, înrudite cu celelalte culturi preistorice europene, se regăseÅŸte în arta modelării lutului (vasele pictate de tip CriÅŸ, TurdaÅŸ, Cucuteni, statuete de lut zoomorfe ÅŸi antropomorfe, între acestea: "Gânditorul", descoperit la Hamangia, Cernavodă). TăbliÅ£ele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenÅ£a unui început de scriere arhaică - primul din Europa - în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.

CITEȘTE ȘI: "Calendar ortodox, 13 februarie - Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. Acvila şi soţia sa, Pr..."

 

Continuatorii acestor străvechi civilizaţii au fost geto-dacii.

În secolul I î.Hr. regele dac Burebista (82-44 î.Hr.), ajutat de marele preot Deceneu, unifică toate triburile geto-dace sub sceptrul său, întemeind Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic ÅŸi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană ÅŸi o colonizează cu elemente romane ÅŸi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaÅ£i. După retragerea armatei ÅŸi a administraÅ£iei romane la sud de Dunăre, în anii 271-275, ca urmare a atacurilor popoarelor migratoare, poÅ£ia daco-romană a continuat să trăiască neîntrerupt pe aceleaÅŸi locuri unde se născuse. Ea a beneficiat, timp de un mileniu, de vecinătatea Imperiului Roman ÅŸi, apoi, a Imperiului Roman de Răsărit (devenit ulterior Imperiul Bizantin), care a deÅ£inut numeroase capete de pod la nord de Dunăre.

În secolul al VII-lea se încheie procesul de etnogeneză a poporului român. În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare (goÅ£i, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, cumani, pecenegi, etc.) care au exercitat o dominaÅ£ie trecătoare, ce s-a sfârÅŸit, în multe situaÅ£ii, cu asimilarea lor de către autohtoni.

Românii s-au născut creÅŸtini; odată cu procesul de romanizare s-a produs, treptat, ÅŸi cel de creÅŸtinare atât prin intermediul Sf. Andrei, cât ÅŸi a unor sfinÅ£i părinÅ£i refugiaÅ£i sau trecători pe aceste meleaguri. După marea schismă din 1054 a Bisericii CreÅŸtine, ei au păstrat ritul ortodox. Organizarea statală, atestată în scris, datează din secolul al X-lea; este vorba de statele feudale premergătoare marilor state feudale româneÅŸti. FormaÅ£iunile prestatale din Transilvania erau conduse de duci, cnezi sau voievozi ca Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, sau, în Moldova, Valahia ÅŸi Dobrogea de jupani, cnezi sau voievozi ca Dimitrie, Gheorghe, Sestlav, Satza, Roman ÅŸ.a. (sec. XI-XII). În secolul al XIII-lea, formaÅ£iuni prestatale mai mari sunt atestate sub conducerea voievozilor Litovoi, Ioan, FarcaÅŸ ÅŸi Seneslau. În secolul al XIII-lea, feudalii unguri încheie cucerirea Transilvaniei, începută în secolul al X-lea de triburile ungare care îÅŸi opriseră migraÅ£ia fixându-se în Câmpia Panoniei. Voievodatul Transilvaniei va fi vasal coroanei ungare până la 1526, când regatul Ungariei va dispărea ca stat. La sud de CarpaÅ£i, în secolul al XIV-lea, Basarab I (1324-1352) unifică micile state întemeind marele Voievodat al Valahiei, iar Bogdan I (1359-1365) întemeiază marele Voievodat al Moldovei. Ambii voievozi au consolidat independenÅ£a statelor lor, înfrângând oÅŸtile Ungariei care încerca să-ÅŸi întărească dominaÅ£ia asupra lor.

La sfârÅŸitul secolului al XIV-lea, la Dunăre apare pericolul expansiunii Imperiului Otoman. Cele trei Ţări Române, voievodatele Transilvania, Moldova ÅŸi Valahia, devin, pentru mai multe secole, Bastion al apărării lumii creÅŸtine în faÅ£a înaintării islamice. Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Å¢epeÅŸ, Åžtefan cel Mare, Radu de la AfumaÅ£i, Petru RareÅŸ au învins armatele unor sultani vestiÅ£i precum Baiazid I Ildârâm (Fulgerul), Mahomed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) ÅŸi Soliman Magnificul. În secolul al XVI-lea însă s-a inaugurat perioada suzeranităţii otomane asupra celor trei ţări române, care îÅŸi păstrau totuÅŸi o largă autonomie.

Domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), recucereÅŸte independenÅ£a ţării ÅŸi unifică pe toÅ£i românii într-un stat, primul stat centralizat românesc, cuprinzând Valahia, Transilvania ÅŸi Moldova (1600-1601). Unirea, vremelnică, a fost desfăcută prin intervenÅ£iile Imperiului Otoman, Regatului Poloniei ÅŸi Imperiului Habsburgic, neliniÅŸtite de vecinătatea unui stat românesc puternic. Fapta lui Mihai Viteazul a fost posibilă datorită unităţii de neam ÅŸi de limbă a tuturor românilor, datorită conÅŸtiinÅ£ei naÅ£ionale în curs de afirmare în întregul spaÅ£iu românesc. Fapta lui a slujit exemplar. Voievozii celor trei ţări române ce i-au urmat au căutat mai mereu să realizeze vechiul regat al Daciei. Foarte aproape s-a aflat Matei Basarab (1632-1654), iniÅ£iatorul ÅŸi comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Ţările Române, Polonia ÅŸi Rusia. Cel care a fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin. Sub influenÅ£a iluminismului european, în Transilvania, ajunsă la 1699, sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, episcopul Inochentie Micu ÅŸi reprezentanÅ£ii Åžcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Åžincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu ÅŸ.a.) cristalizează ÅŸi ei ideologia naÅ£ională, pe care o susÅ£in cu argumente istorice, lingvistice ÅŸi filosofice.

Ideile revoluÅ£iei franceze, împletite cu realităţile autohtone, au dus la formarea, în Ţările Române, a unui curent de idei politice novatoare. În aceste împrejurări a avut loc, în 1821, revoluÅ£ia, cu caracter social ÅŸi naÅ£ional, condusă de Tudor Vladimirescu. DeÅŸi înfrântă de armatele otomane, ea a avut urmări politice însemnate: regimul fanariot (instaurat în 1711 în Moldova ÅŸi în 1716 în Valahia prin numirea de către Poartă a domnitorilor, aleÅŸi mai ales dintre grecii din Fanar) a fost înlăturat ÅŸi s-a revenit la domniile pământene; au fost introduse principii moderne de guvernare ÅŸi de administrare. Dezvoltarea rapidă a economiei de piaţă a intrat în contradicÅ£ie cu privilegiile feudale ocrotite de suzeranitatea otomană în Principatele Dunărene (Moldova ÅŸi Valahia), ÅŸi de stăpânirea habsburgică, în Transilvania, ceea ce a dus la explozia revoluÅ£ionară din anul 1848 în toate cele trei ţări române. RevoluÅ£ia de la 1848, care a avut un accentuat caracter naÅ£ional, a fost înăbuÅŸită, mai întâi în Moldova ÅŸi Valahia (în 1848) ÅŸi, în 1849, în Transilvania (unde românii, sub conducerea lui Avram Iancu au rezistat eroic), prin contribuÅ£ia armatelor imperiilor Å£arist, otoman ÅŸi habsburgic.

Cu sprijinul marilor puteri europene, FranÅ£a ÅŸi Prusia, la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Valahia sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Acesta a luat măsuri de unificare a armatei ÅŸi a administraÅ£iei, a secularizat averile mănăstireÅŸti, a promulgat o serie de legi având acelaÅŸi rol unificator. Tânărul stat a căpătat recunoaÅŸtere internaÅ£ională sub numele de România. În anul 1866 domnitorul Cuza a abdicat, în locul lui fiind ales prinÅ£ul Carol, din familia princiară germană Hohenzollern-Sigmaringen, principe domnitor al ţării din 1866 până în 1881 când a fost încoronat rege. Carol I a domnit până în 1914. La 9 mai 1877, statul român ÅŸi-a proclamat independenÅ£a, ieÅŸind de sub suzeranitatea PorÅ£ii; independenÅ£a a fost consfinÅ£ită în luptă, pe fronturile războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 ÅŸi a fost recunoscută pe plan internaÅ£ional prin Congresul de pace de la Berlin (1878). ObÅ£inerea independenÅ£ei a creat condiÅ£ii prielnice dezvoltării economico-sociale ÅŸi politice a ţării. Un rol important l-a avut, în acest sens, ConstituÅ£ia din 1866, una dintre cele mai moderne din Europa de atunci, ÅŸi legile ce au derivat din prevederile ei.

Prin înÅ£elegerea din 1867 dintre Budapesta ÅŸi Viena, cunoscută ca "dualismul austro-ungar", întregul Principat al Transilvaniei a intrat sub dominaÅ£ia ungară anulându-i-se autonomia seculară. După unirea din 1859 a celorlalte două ţări române ÅŸi, mai ales, după ce România a devenit independentă (1877), guvernul ungar a intensificat politica de persecutare ÅŸi de maghiarizare forÅ£ată a poÅ£iei româneÅŸti majoritare din Transilvania, existenÅ£a românilor ca naÅ£iune nefiind recunoscută. Drept răspuns, românii transilvăneni au format Partidul NaÅ£ional Român (1881), prin care au dus o susÅ£inută luptă naÅ£ională. În 1892, au înaintat CurÅ£ii imperiale din Viena un Memorandum în care îÅŸi expuneau suferinÅ£ele îndurate ÅŸi doleanÅ£ele. IniÅ£iatorii au fost judecaÅ£i ÅŸi condamnaÅ£i la închisoare pentru… trădare de patrie.

Bucovina a fost ruptă din trupul ţării în anul 1775 ÅŸi a intrat în stăpânirea Imperiului Habsburgic în urma unei înÅ£elegeri cu Imperiul Otoman. Åži aici elementul românesc majoritar a fost persecutat ÅŸi s-a încercat deznaÅ£ionalizarea lui.
Jumătatea estică a Moldovei fusese, la 1812, anexată la Rusia. În Basarabia, cum fusese "botezată" această provincie românească, autorităţile Å£ariste au dus o intensă politică de rusificare, încurajând, totodată, emigrarea românilor. În schimb, au fost colonizaÅ£i mulÅ£i ruÅŸi, ruteni, ucraineni, bulgari. Nu s-a admis nici o ÅŸcoală românească. Biserica ortodoxă a devenit ÅŸi ea un instrument de rusificare, prin colonizarea unor preoÅ£i ruÅŸi ÅŸi interzicerea liturghiei în limba română. Abia după 1905 au început să apară din nou cărÅ£i româneÅŸti, dar scrise cu alfabet cririlic.

Participarea României la primul război mondial a avut un singur scop: desvârÅŸirea unităţii naÅ£ionale, urmaÅŸul lui Carol I - regele Ferdinand I (1914-1927) fiind unul dintre promotorii ei. PrăbuÅŸirea celor două imperii multinaÅ£ionale - austro-ungar ÅŸi Å£arist - a creat posibilitatea ca românii din Basarabia, Bucovina ÅŸi Transilvania să-ÅŸi aleagă, în deplină libertate, destinul, hotărând unirea cu România. La 9 aprilie 1918, Basarabia, la 28 noiembrie 1918, Bucovina ÅŸi, la 1 decembrie 1918, Transilvania au decis unirea lor cu Å£ara-mamă, România. Reîntregirea statului român a fost consfinÅ£ită pe plan internaÅ£ional prin tratatele de pace postbelice (1919-1920). În statul naÅ£ional unitar, regimul constituÅ£ional democratic (ConstituÅ£ia din 1923) a facilitat progresul general al naÅ£iunii în toate domeniile vieÅ£ii economice, sociale, politice ÅŸi culturale, Apogeul economic a fost atins în anul 1938. Pe plan extern, România (avându-l ca reprezentant pe Nicolae Titulescu, ministru de externe ÅŸi de două ori preÅŸedinte al Societăţii NaÅ£iunilor) a dus o politică de apărare a noii organizări postbelice a lumii ÅŸi a acÅ£ionat pentru contracararea tendinÅ£elor revanÅŸarde, de revizuire a tratatelor de pace ÅŸi a graniÅ£elor, manifestate, mai întâi, de Ungaria horthystă ÅŸi Germania nazistă, mai apoi de Rusia sovietică ÅŸi alte state, în scopul apărării statu-quo-ului teritorial, a păcii ÅŸi al realizării securităţii colective. Dar, în august 1939, a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui articol 3 din Protocolul adiÅ£ional secret se referea direct la destrămarea teritorială a României. Marile puteri democrate (FranÅ£a ÅŸi Anglia) nu au mai putut garanta României securitatea. În vara anului 1940, România a fost obligată de către Rusia sovietică, Germania hitleristă ÅŸi Italia mussoliniană să cedeze următoarele teritorii: Basarabia, Bucovina ÅŸi HerÅ£a - Rusiei; Transilvania de Nord - Ungariei ÅŸi Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) - Bulgariei, ceea ce reprezenta peste un sfert din teritoriu ÅŸi din poÅ£ia, majoritar românească. În cele 11 judeÅ£e cedate Ungariei, românii au fost expuÅŸi de către horthyÅŸti la peste 22.700 de atrocităţi, din care 920 omoruri individuale ÅŸi colective (la Ip, Trăsnea, NuÅŸfalău, Hida, Huedin etc.); tot din aceste judeÅ£e, aproape 160.000 de evrei au fost deportaÅ£i în lagărele naziste ale morÅ£ii, 140.000 dintre ei pierind fără urmă. Regimul politic în România a fost schimbat ÅŸi Å£ara a intrat în război împotriva U.R.S.S. (iunie 1941), alături de Germania. Armatele române au luptat pe frontul de est până în vara lui 1944, după care, în urma loviturii de stat de la 23 august s-au alăturat aliaÅ£ilor ÅŸi au luptat pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei ÅŸi Austriei. Tratatul de pace de la Paris (1947) a readus Transilvania de Nord între graniÅ£ele naÅ£ionale; Basarabia, Bucovina, HerÅ£a ÅŸi Cadrilaterul au rămas însă în continuare în afara graniÅ£elor României. Românii aflaÅ£i în acele teritorii au fost supuÅŸi unei deznaÅ£ionalizări brutale; sovieticii au masacrat, au închis în lagăre ÅŸi au deportat în Siberia ÅŸi în Asia Centrală sute de mii de români, încercând răsturnarea raportului demografic. Totodată, prevederile Tratatului de pace de la Paris au confirmat menÅ£inerea României în sfera de influenţă sovietică, după cum stabiliseră anterior Stalin ÅŸi Churchill, cu acordul lui Roosevelt. Încă o dată, România a fost victimă a jocului de interese ale marilor puteri.

Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după detronarea regelui Mihai I, la sfârÅŸitul anului 1947. A urmat perioada de sovietizare a ţării, când s-a declanÅŸat represiunea împotriva celor care reprezentau adevărata democraÅ£ie, împotriva intelectualităţii, împotriva spiritualităţii româneÅŸti. Prin condamnări la ani de temniţă grea, internări în lagăre de muncă forÅ£ată ÅŸi execuÅ£ii sumare, oponenÅ£ii ÅŸi posibilii oponenÅ£i au fost exterminaÅ£i. Au căzut, astfel, sute de mii de oameni. În paralel, s-a acÅ£ionat pentru introducerea modelului sovietic în economie, societate ÅŸi cultură. S-a procedat, planificat, la cooperativizarea agriculturii, falsificarea istoriei naÅ£ionale, abandonarea valorilor culturale ÅŸi spirituale naÅ£ionale, la îngustarea, până la închidere, a accesului la valorile culturii ÅŸi ÅŸtiinÅ£ei universale. Pericolul transformării României într-o sursă de materii prime pentru statele membre ale C.A.E.R. ÅŸi chiar al dezmembrării ţării (planul Valev-1964) a determinat conducerea comunistă din România să iniÅ£ieze abandonarea hegemoniei sovietice. România comunistă a fost considerată de către Occident aliatul rebel al Moscovei pentru că a realizat o deschidere semnificativă spre ţările din vest ÅŸi l-a determinat pe HruÅŸciov, în 1958, să retragă din Å£ară trupele sovietice de ocupaÅ£ie. Începând cu 1960, s-a trecut la industrializarea ţării, contrar voinÅ£ei sovieticilor. În anii conflictului ruso-chinez, România a iniÅ£iat o ostentativă acÅ£iune de derusificare, mai ales în cultură. În 1967, au fost reluate relaÅ£iile diplomatice cu R.F. Germania, iar, în 1968, România a condamnat intervenÅ£ia trupelor Pactului de la VarÅŸovia în Cehoslovacia. Tot atunci, Å£ara a devenit membră a Fondului Monetar InternaÅ£ional ÅŸi a Băncii Mondiale ÅŸi s-a declarat ferm împotriva cursei înarmărilor, în special a înarmărilor nucleare.

Cultul personalităţii lui Nicolae CeauÅŸescu ÅŸi a soÅ£iei sale, dublat de regimul de dictatură comunistă, a dus la o gravă criză politică internă, generând nemulÅ£umiri profunde în straturile societăţii, la încălcarea brutală a drepturilor elementare ale omului, la o criză economică de mari proporÅ£ii. În mai multe rânduri au avut loc revolte sociale. Din ce în ce mai mulÅ£i oameni, din medii sociale diferite, au cerut schimbări radicale în structurile politice ÅŸi economice. Între 17 ÅŸi 20 decembrie 1989, la TimiÅŸoara au avut loc mari demonstraÅ£ii anticomuniste soldate cu intervenÅ£ia forÅ£elor de represiune. La 21 decembrie 1989 au izbucnit tulburări puternice în BucureÅŸti. Sute de mii de bucureÅŸteni au invadat străzile, au ocupat principalele clădiri oficiale ÅŸi l-au alungat pe dictator. O dată cu el au fost înlăturaÅ£i cei 45 de ani de regim comunist din România.

Puterea a fost preluată de Frontul Salvării NaÅ£ionale, care a anunÅ£at desfiinÅ£area structurilor comuniste, promovarea economiei de piaţă ÅŸi alegerile libere. Într-un interval de timp relativ scurt (5 ani) s-au reactivat partidele politice istorice ÅŸi s-au înfiinÅ£at alte partide politice - peste 250; au avut loc alegeri administrative, parlamentare ÅŸi prezidenÅ£iale în 1990, 1992, 1996, 2000 ÅŸi 2004; a fost votată ÅŸi promulgată noua ConstituÅ£ie a României (1991) cu largi prevederi democratice; în octombrie 2003, prin referendum, ConstituÅ£ia a fost modificată conform standardelor europene. Sectorul particular în economie s-a dezvoltat continuu, a avut loc privatizarea întreprinderilor industriale prin ofertă publică etc. Concomitent, a avut loc ÅŸi "o explozie" a mass-media, ca urmare a dreptului la libera exprimare ÅŸi la asociere, aÅŸa încât România are în prezent cele mai multe publicaÅ£ii, posturi de radio ÅŸi posturi T.V. particulare (în raport cu numărul de locuitori) dintre ţările din Est. Ea este membră a Consiliului Europei (1994) ÅŸi a NATO (în 2004) ÅŸi îÅŸi doreÅŸte să devină membră cu drepturi depline a Uniunii Europene (în 2007).