Parte componenta a Tarii de Sus, actualul teritoriu al judetului Botosani a pastrat vestigii care demonstreaza vechimea civilizatiei si culturii inca din epocile paleolitica si neolitica; mai importante sant asezarile de la Ripiceni, Mitoc, Trusesti si Draguseni, dupa cum cea de la Stancesti prezinta o deosebita insemnatate pentru ca pastreaza urme ale unor cetati traco-getice. Domnitori de seama ai Tarii Moldovei, intre care Stefan cel Mare, Petru Rares, Alexandru Lapusneanu, Ieremia Movila, etc. au avut in actuala resedinta a judetului curti domnesti, fapt ce vorbeste elocvent despre insemnatatea orasului in evul mediu.
Este cunoscut mai ales pentru originalitatea si varietatea teatrului sau folcloric si indeosebi pentru obiceiurile de iarna in cadrul carora predomina jocurile cu masti si alaiul (capra, calul, ursul, banda Jianului, banda lui Gruia, banda lui Codreanu, banda lui Coroi, etc.).
Bogatia obiceiurilor traditionale, originalitatea si diversitatea jocurilor populare cu masti, la care se adauga si creatiile mestesugarilor, mai ales in domeniul tesaturilor de interior, a broderiei pe piele si a ceramicii, indreptatesc efortul celui ajuns aici de a cunoaste mai indeaproape creatia populara din diferitele comune ale judetului.
In Botosani se desfasoara in fiecare an Festivalul judetean al obiceiurilor de iarna in cadrul caruia artistii aduc pe scena cantecul si dansul specifice zonei, precum si costumul popular traditional.
BOTOSANI
Pomenit in documente inca din anul 1439, orasul Botosani pastreaza si in zilele noastre o originala arhitectura civila oraseneasca. Valorile reprezentative ale artei populare botosanene, precum si piesele caracteristice ale vietii materiale traditionale si ale bogatelor obiceiuri de iarna isi vor gasi locul in Sectia de etnografie a Muzeului judetean.
Centrul Judetean de Conservare si Promovare a Culturii Traditionale (C .J.C.P.C.T.) urmareste valorificarea simtamantului de conservare a datinilor in viata poporului nostru, salvarea marturiilor de civilizatie si cultura populara, deoarece, asa cum spunea Alecu Russo: “NATIILE CARE AU PIERDUT AFILIATIA NARAVURILOR PARINTESTI, IS NATII NESTATORNICE “.
Traditia scoate in relief reperele fundamentale ale existentei lumii arhaice si deopotriva ale lumii de astazi: spatial, timpul, randuiala, credinta, gandul si cuvantul, repere care au asigurat echilibrul lumii pana in veacul in care traim.
Traditia populara dovedeste ca scurgerea timpului sta sub semnul ciclului cosmic, un cerc intretaiat de momentele care marcheaza existenta oamenilor: nasterea, casatoria, moartea si marile sarbatori ale Nasterii si Invierii Domnului, ca si repere fundamentale ale scurgerii timpului.
Aceste cicluri pornesc de la premisa existentei unor momente esentiale, bine individualizate, de-a lungul unui an calendaristic, asa-numitele “praguri temporale”, in functie de aceste evenimente astronomice desfasurandu-se principalele sarbatori ale comunitatilor arhaice precum si cele trei mari momente ale existentei omului : nasterea, casatoria, moartea.
Nasterea este caracterizata printr-un sentiment de bucurie fata de venirea pe lume a unui nou-nascut, momentul nasterii fiind urmat de momentele rituale traditionale de dupa nastere: taierea buricului, infasatul pentru intaia oara, prezentarea pruncului, prima imbaiere si ursitoarele.
La romani, se cunosc numeroase practici rituale cu caracter magico-religios legate de nastere.
Casatoria constituie, din vechime si pana astazi, baza ideologica pentru relatiile sociale.
Ritualul nuntii ordoneaza si controleaza tranzitia sociala, se concentreaza asupra miresei si a reconstructiei publice a persoanei sale sociale. Aceasta da ocazia femeii de a reflecta supra conditiei sale in societate, pe masura ce este introdusa in noul ei rol si statut.
Moartea este o realitate biologica, decesul fizic al corpului uman neinsemnand si decesul spiritului, a sufletului, ci eliberarea lui din locuinta vremelnica.
Ritualul funerar se indeplineste in baza unor datini stravechi si este considerat o indatorire morala si sociala.
Credintele si practicile ce tin de inmormantare sunt numeroase si variate, cu multe aspecte caracteristice locale, dar si cu multe elemente comune in intreaga tara.
Craciunul. Sarbatorile de iarna avand ca punct central Craciunul, incep cu sarbatorile Sfintilor Andrei si Nicolae dupa care starea de spirit dominanta a oamenilor de altadata dar si de astazi era/ este bucuria, continua cu Craciunul si anul Nou, care la noi, la romani, este primit cu mai multa bucurie si fast decat in alte parti ale lumi, apoi se incheie cu Boboteaza si Sfantul Ion.
Craciunul este sarbatoarea cea mai incarcata de obiceiuri, traditii, rituri, practici, credinte. In asteptarea Craciunului si Anului Nou, oamenii devin mai buni, mai generosi si mai optimisti sperand ca Nasterea Domnului si Anul Nou vor veni cu sanatate, bunatate si pace.
Pe vremuri, cand oamenii se intalneau in aceste zile se salutau cu expresia “ Hristos s-a nascut” , expresie care a disparut din bagajul de expresii specifice sarbatorilor noastre de iarna.
Jocurile de masti populare din Moldova sunt dovezi concludente ale existentei cultului fertilitatii si cultului mortilor-stramosi la traco-geti si daci.
Pastele, sarbatoarea centrala a acestui ciclu calendaristic, denumit in registrul arhaic al sarbatorilor si Anul Nou de primavara, reprezinta victoria luminii asupra intunericului.
Etnografia are inca un rol activ in contemporaneitate ca si cand ar avea un suflet care se manifesta: urmarindu-l, ne urmarim pe noi, cercetandu-l, ne cunoastem pe noi.
Povara vremurilor grele pe care neamul romanesc a purtat-o indelung, a adus la viata un tip uman de o mare inaltime spirituala, un om ales, un om simplu si adanc – ROMANUL.
Analizand in profunzime activitatea de conservare si promovare a traditiilor populare se evidentiaza legaturile multiple intre literatura si poezia populara, muzica populara, dansul si portul popular, cu alte discipline precum istoria, geografia, lingvistica, sociologia, antropologia, psihologia.
Acest lucru era evidentiat si de marele Mircea Eliade: “Universul mental al lumilor arhaice a ajuns pana in zilele noastre, pastrat nu in chip dialectic in credintele explicite ale oamenilor, ci conservat in mituri, simboluri, obiceiuri care, oricate degradari ar fi suferit, au inca sensuri originare transparente.“
Traditii din Ajun si de Sf. Gheorghe
22 Aprilie: Ajunul Sf. Gheorghe (Sangiorzul Vacilor); Buciumul; Manecatoarea
Noaptea care face trecerea spre sarbatoarea Sfantului Gheorghe (vechi inceput al Anului Pastoral) este una foarte importanta, in care se crede ca vrajitoarele si strigoaicele ameninta lanurile de grau si vitele, furandu-le mana sau laptele. De aceea, toate practicile magice din aceasta noapte sunt destinate apararii animalelor si culturilor.
Traditia populara spune ca in aceasta noapte vrajitoarele si strigoaicele, goale si despletite, se aduna cate 12 la hotarul satului, fiind indrumate de catre o vrajitoare mai batrana. Se zice ca ele se bat la granita dintre doua tari, iar cele care castiga primesc ploaia, care va aduce un an imbelsugat in tara respectiva. In schimb, in cealalta parte va fi seceta, iar anul nu va fi roditor.
Pentru a fura laptele vitelor si rodul lanurilor, vrajitoarele isi leaga de picior un saculet gol sau o strecuratoare de lapte, pe care le tarasc prin holde si prin pasuni. In acelasi scop, ele taie grau verde cu secera, ingroapa droburi de sare vrajite in drumul vacilor si spun diverse vraji.
Se zice ca cine nu doarme in aceasta noapte, poate auzi strigoaicele cantand: “De n-ar fi odolean, / Odolean si rostopasca / Fire-ar lumea toat-a noastra”.
In seara de dinaintea sarbatorii Sfantului Gheorghe, barbatii nu trebuie sa iasa afara cu capul descoperit. Daca nu poarta palarie, strigoaicele le pun fraul in cap si ii fac calul lor, alergandu-i dupa cum le vor porunci acestea.
Pentru a indeparta actiunea malefica a vrajitoarelor, se fac diverse practici cu caracter magic.
Se crede astfel ca strigoaicele se sperie de zgomotul puternic. De aceea, cei tineri canta la buciume si fluiere confectionate din scoarta de copac sau din lemn de alun, oamenii tipa sau bat clopotele si lovesc in vase de arama, incercand sa scoata sunete cat mai puternice.
Tot in scopul indepartarii vrajitoarelor, taranii stropesc vitele si grajdul cu apa descantata sau neinceputa, adusa de la rau, stropindu-se si reciproc.
Unii oameni isi duc in aceasta noapte vitele la pasunat pe camp, unde le supravegheaza atent.
La intrarea in grajd se pune uneori o grapa cu dintii in sus, pentru a speria strigoaicele.
Tot pentru a indeparta vrajitoarele, oamenii pun buruieni descantate in galeata de lapte umpluta cu apa si le lasa acolo peste noapte. A doua zi le taie in bucatele mici, si le dau vitelor sa le manance, amestecate cu sare si tarate. Usile si ferestrele sunt unse cu usturoi si impodobite cu ramuri verzi de rachita, fag, rug, par sau leustean. Acestea sunt asezate si la poarta, la grajd, la fantana, la galetile de muls si la coarnele vitelor si ale plugului. Impodobirea cu ramuri verzi simbolizeaza si revenirea naturii la viata.
Traditia populara spune ca cine se plimba dimineata, inainte sa rasara soarele, prin holdele pline de roua, va fi sanatos.
In aceasta noapte se deschid cerurile, pentru a da putere pomilor sa infloreasca. Pentru ca Sfantul Gheorghe este stapanul verii, oamenii planteaza in fata casei un pom verde. Daca acesta se prinde, spun ca pomul le-a fost dat de Sfantul Gheorghe.
Pentru a fi ageri si sanatosi tot anul, oamenii se bat cu urzici.
In aceasta noapte oamenii nu dorm, pentru ca altfel vor fi somnorosi tot anul.
Sarpele alb este o prezenta des intalnita in credintele acestei zile. Se spune ca cel care cauta comori trebuie sa se uite intr-o apa curgatoare pana vede un sarpe alb. Acestuia trebuie sa ii taie capul cu un ban de argint. Capul trebuie ingropat in pamant si deasupra lui trebuie sadit usturoi. Daca omul respectiv va manca din acel usturoi inainte de Sf. Gheorghe, va putea intelege limba animalelor si pasarilor, iar uneori va putea auzi chiar cum creste iarba.
Conform altor obiceiuri, banul de argint cu care a fost taiat capul sarpelui alb se va intoarce intotdeauna la stapanul sau, indiferent de cate ori va fi cheltuit. La fel, daca pui in gura sarpelui omorat un catel de usturoi, vei putea vedea strigoii cum fura laptele vacilor.
Pentru a avea noroc, in ajunul Sf. Gheorghe, oamenii fac “focul viu”. Acesta este aprins de feciori necasatoriti, prin frecarea lemnelor uscate. Scopul acestui foc este acela de a purifica spatiul de fortele malefice, de a indeparta vrajitoarele si pagubele provocate de natura. Spre deosebire de focul obisnuit, aprins cu amnarul sau chibritul, “focul viu” este aprins cu ajutorul lemnelor uscate, prin rotatia lemnului moale pe lemnul tare. Oamenii sar peste acest foc, spunand formule magice. Focul ramane aprins pana cand turmele coboara de la munte. Din cenusa focului viu amestecata cu alte plante, se pregatesc medicamente pentru boli de piele.
Se spune ca in aceasta noapte apar flacari deasupra locurilor unde sunt ingropate comori.
23 Aprilie: Sf. Gheorghe (Sangiorz)
Sfantul Gheorghe este una din cele mai mari sarbatori ale romanilor. Ea pastreaza elemente stravechi, anterioare crestinismului, din care nu se pastreaza decat amintirea unui sfant razboinic, care a omorat balaurul ce ameninta lumea.
In trecut inceput al Anului Pastoral, aceasta zi este considerata inceputul primaverii. Se aleg ciobanii carora li se dau in primire oile pana la sarbatoarea Sf. Dumitru (26 octombrie).
Pentru a fi sanatosi tot anul, dis de dimineata, inainte sa rasara soarele, oamenii se scalda intr-o apa curgatoare. Fetele seamana busuioc si tin semintele in gura, pentru a creste si a mirosi frumos.
Tot dimineata, inainte de a manca, oamenii se cantaresc, pentru a fi feriti de farmece, pentru a fi sanatosi si pentru a trai mult.
Gunoiul din aceasta zi este asezat la radacina pomilor, pentru ca acestia sa rodeasca.
Daca e roua multa sau ceata in aceasta zi, anul va fi imbelsugat.
Un obicei ajuns la noi din timpuri stravechi este blojul, care poarta si numele de Sangiorz, Gheorghe, Gotoi, Bloaja, Papaluga, Mujug, Moroi, Plugar etc. Obiceiul reprezinta simbolic nasterea si moartea divinitatii fitomorfe. Tot ritualul are loc in cadrul cetei de feciori. Acestia se intalnesc in padure, in ajunul Sf. Gheorghe si, in jurul unui foc, il aleg pe cel care va juca rolul zeului. Nasterea este simbolizata de imbracarea acestuia in elemente de vegetatie: crengi verzi de tei, fag etc. si punerea pe cap a unui coif confectionat din coaja de cires salbatic. In picioare va purta opinci din coaja de copac, iar in mana un bat, impodobit si el cu ramuri verzi. Ceilalti flacai din ceata poarta si ei fluiere sau buciume facute din scoarta unor copaci. In dimineata de Sf. Gheorghe, ceata deghizata pleaca pe ulitele satului, strigand si cantand. In curti, Sangiorzul danseaza, incearca sa ia in brate fetele si femeile, urzica oamenii si se fereste sa fie udat. Daca un gospodar reuseste sa ude Blojul aparat de ceata sa, acesta este un semn rau pentru semanaturile si vitele acestuia. Ceata de feciori primeste daruri (oua, carne, vin), care sunt stranse de unul dintre ei, numit Closca sau Slujnica. Dupa ce termina de umblat prin curtile oamenilor, Blojul este dezbracat de hainele alcatuite din frunze si aruncat in apa, sugerand imbatranirea si moartea. Hainele sunt date jos in padure, intr-un lan de grau, in curtea primului gospodar care a iesit la arat sau pe malul apei si sunt uneori inmormantate ritualic. Acestea au valente magice positive: cresc rodul holdelor, apara vitele de strigoaice, aduc noroc si sanatate. In unele regiuni, din aceste ramuri de copac care au alcatuit costumul Blojului se fac cununile mirilor.
